copilul merită respect, trei ani

Hai să facem un experiment!

Stăm la masa de seară când copilul spune că vrea să pună boabe de năut în sticla cu apă.
Mama-care-le-știe-pe-toate se grăbește să răspundă. „Nici vorbă! Nu se poate. La masă nu ne jucăm cu mâncarea. O să murdărești apa din sticlă, o sa aruncăm boabele la gunoi, și boabele alunecă foarte ușor și pot sa-ți intre pe gât și te îneci!” (Frumoasă colecție de previziuni întunecate…)

„Dar vreau să încerc!”

De ceva timp am început să-i repet cât e de important să încerci lucruri noi în loc să îl iei pe nu pot în brațe. Acum micuțul aplică lecția asta în felul lui. Vrea să încerce un lucru nou, și eu ce fac? Tocmai eu spun că nu se poate, fiindcă „știu eu” că nu e bine. Ce-ar fi să nu mai fiu o mamă-care-le-știe-pe-toate și să fiu în schimb o mamă-care-învață? Să îl las să experimenteze, să își transforme ideea în realitate… Chiar așa copilărească și naivă cum e.

Aleg să nu le știu pe toate, ci să le descopăr împreună cu el. Vocea mea sună brusc entuziasmată: „Bine, hai să încercăm! Hai să facem un experiment! Trebuie doar să fii atent să nu lași boabele să îți alunece pe gât.”

Copilul (bucuros): „O să fiu atent! Să încercăm!”

Și așa am descoperit și eu că boabele de băut nu murdăresc apa; că boabele alunecă greu, iar jumătățile aproape deloc; că sticla trebuie înclinată într-un unghi anume; că, dacă ești atent la felul cum ții limba, nu ai cum să te îneci… Iar copilul a mai descoperit că mama îi ascultă ideile și îl înțelege; că năutul nu e o mâncare plictisitoare; că are idei distractive și că poate reuși ce și-a propus; că, pe scurt, poate.

Zece minute mai târziu stăm pe covorul din sufragerie, când copilul vine cu o altă idee scandaloasă. „Poți să treci pe sub placa de echilibru, mami? Hai, încerci?”

Mama-care-le-știe-pe-toate (revoltată): „Bineînțeles că nu, e imposibil, e mult prea mică pentru mine! Are doar 15 centimetri înălțime! Nu pot și, sincer, nici n-am chef să încerc!”
Atâta doar că MCLSPT nu a apucat să spună cuvintele astea decât în capul ei. Pentru că mama-care-învață, după victoria recentă, a fost mai rapidă. „Hai să încerc! S-ar putea să fie cam greu, dar hai să vedem ce iese!” Și cu râsete, cu țipete, cu chiu, cu vai, mai trăgând și ridicând de placă, mama a reușit.
Dacă mama poate, atunci și eu pot. Asta aș vrea să se audă în mintea lui. Nu vreau ca vocea mea să spună doar „nu poți, nu se poate, nu ai voie, e periculos”. Vreau să zică altceva, că viața e frumoasă și chiar dacă e grea uneori, merită să încerci…


„Felul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară.” (Peggy O’Mara)

Nu trece mult și începe să-mi arate tot felul de „acrobații” inventate de el și mă invită să le încerc și eu. Ba chiar se oferă să mă învețe. „Uite, mami, mai întâi ridici un picior și apoi te învârți și sari, uite așa! Hai, încerci?” Îmi vine să râd de tonul lui didactic, dar bineînțeles că sunt cea mai serioasă elevă a lecțiilor lui de gimnastică. Și undeva, printre râsete și căzături pe saltea, în aceste momente în care copilul știe și poate, se mai adaugă câteva cărămizi la acel edificiu misterios numit Stima de sine. Stima aceea de sine despre care citim cărți și articole, dar pentru noi adulții mereu pare să fie prea târziu, mereu pare să fie enorm de mult de reparat.

Poate că stima de sine și încrederea în forțele proprii se construiesc cel mai bine în aceste momente aparent banale, dar atât de importante pentru copil. În aceste mici interacțiuni care îi arată că lucrurile pe care le gândește, spune și face au valoare. Da, chiar au valoare, pentru că ne fac să ne distrăm, să râdem împreună, să vedem brusc realitatea din alt unghi. Valorează poate mai mult decât o jucărie cumpărată de la magazin! Avem tendința să spunem că micuții fac prostii. Împrăștie cărțile din bibliotecă pe covor? Toarnă apă în farfurie? Rupe șervețelul fâșii? Măi, da’ ce de prostii face copilul ăsta!

Sau poate că nu face prostii. E într-un proces foarte important: își exersează îndemânarea. Poate construiește o alee. Face un mini-lac. Sau aripi de fluture.

Atât de multe „prostii” ale copiilor sunt manifestări de creativitate și nu fac, de fapt, niciun rău. Nu distrug nimic, poate doar câteva prejudecăți. Cer un mic efort: să ieșim din tiparele comodității noastre, să acceptăm că obiectele pot fi folosite și altfel decât de obicei. Și apoi să facem curat împreună, să ștergem apa, să adunăm hârtiile. Cât poate să dureze? Dacă programul ne dă voie, atunci hai să încercăm, și spor la prostioare, copilul meu iubit! Asta e de fapt meseria ta: să te joci, să experiementezi, să descoperi. Și pentru asta, mama are timp.