emoții, furie, soluții prin joc, trei ani

Cum am transformat conflictul în joacă

E seara târziu și copilul vine cu tatăl lui din vizită de la bunici. E obosit, ora de culcare e aproape depășită.
Odată cu ei intra în casă și doi musafiri neobișnuiți: un păstrăv și o doradă, proaspeți și eviscerați. Solzii doradei strălucesc sub ambalajul de plastic, iar păstrăvul ne privește fix cu ochii lui rotunzi. Destul pentru ca puștiul să fie fascinat.

„Nu vreau să-i punem în frigider! Vreau să-i deschidem! Vreau să-i deschiiiiiidem!”

Degeaba îi explică tatăl lui că peștii sunt în ambalaj vidat (vidat? ce-i aia?), că dacă deschidem ambalajul nu vor mai fi la fel de proaspeți peste două zile, când o să-i gătim. Explicațiile nu au nicio valoare, el vrea să-i deschiiiidem! Oftez, pregătindu-mă sufletește pentru țipete și lacrimi. Pentru că are doar trei ani și e obosit.

Când deodată, mă trezesc la realitate și încep să gândesc. De ce vrea el de fapt să deschidă ambalajul? Pentru că e curios, noutatea îl atrage. E o nevoie perfect legitimă. Cum să-i satisfacem această nevoie, dar altfel decât vrea el? Fiindcă am hotărât deja că nu vom ceda țipetelor și vom păstra o limită odată ce am stabilit-o.

Și știu răspunsul: prin joc. Dacă nu poate primi noutatea pe care o dorește (să atingă peștii), va primi în schimb noutatea unei situații inedite.

Mă gândesc rapid ce joc să inventez. Ce-ar fi dacă i-am duce pe cei doi musafiri să stea de vorbă cu peștișorii din acvariu? Că doar sunt din aceeași familie, nu?

Puștiul e încântat de idee, așa că păstrăvul și dorada încep să înoate, cu ambalaje cu tot, prin sufragerie până la acvariu. „Bună, peștișorilor”, încep eu conversația. „Veniți mai aproape să ne cunoaștem! Eu sunt Păstrăvul, pe voi cum vă cheamă?”

Spre încântarea băiețelului, locuitorii acvariului se apropie curioși… După două minute de conversație, Păstrăvul le dezvăluie confraților de după sticlă că e musai să meargă în frigider ca să nu se strice. Și iată-i din nou pe Păstrăv și pe Doradă înotând prin aer, îndreptându-se spre bucătărie.

Băiețelul s-a amuzat de „discuție” și a fost mulțumit că a avut voie să plimbe peștii prin casă, iar eu am fost mulțumită că am transformat conflictul într-o ocazie de joacă. Și seara s-a încheiat lin, fără țipete și lacrimi.


„În loc să-i obligăm pe copii să ne asculte și să dăm lecției de ascultare un gust amar, de ce să nu rezolvăm problemele prin joacă și de ce să nu facem lecția ascultării nu doar eficientă, ci și distractivă?”

Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie