soluții prin joc, trei ani

Un peisaj în farfurie

„T-rex mârâi încet, pregătindu-se de atac. Lângă stâncile albe, crocodilii nu bănuiau nimic. Dormeau adânc, pe jumătate acoperiți de apa verzuie a râului în care se reflectau norii pufoși de pe cer. Când, deodată, gheara metalică se întinse și dinozaurul porni la atac…”

Fragmentul pe care tocmai l-ați citit nu face parte dintr-o poveste cu dinozauri sau din vreun joc video sângeros. Realitatea arată mult mai pașnic: stâncile albe sunt niște cubulețe de brânză, iar râul e făcut din felii de castraveți. Norii sunt bucăți de pâine, iar crocodilii, câteva fâșii de ardei kapia. Gheara metalică e, bineînțeles, o nevinovată furculiță.

Iar dinozaurul cel fioros, T-rex-ul atotputernic, nu e nimeni altul decât un băiețel așezat la micul dejun. Face niște mutrișoare războinice atât de adorabile, încât eu (scenaristul, povestitorul și spectatorul acestei povești) mă abțin cu greu să nu râd. În același timp jubilez văzând că da, MĂNÂNCĂ! Și încă singur-singurel! El, fostul bebeluș „mofturos”, actualul copil mai degrabă selectiv. Dar cu care nu avem probleme la masă.

În copilărie i-am văzut pe părinții mei ducând lupte interminabile pentru a-l face pe fratele meu mai mic să mănânce. Îmi amintesc atmosfera tensionată din timpul mesei, nenumăratele îndemnuri, presiuni și tertipuri (ca, de exemplu, ungerea cu miere a unor felii de roșii. Nu încercați asta acasă!)

Așa că am decis că nu o voi lua pe acest drum. Dacă copilul nu vrea un numit aliment, nu voi insista. În schimb, mi-am propus să fac din masă o bucurie.

Nu migălind omuleți de pâine cu ochi de măsline și alte minunății de pe Pinterest, fiindcă îmi lipsesc răbdarea și înclinația pentru așa ceva. În schimb, am pus la punct un sistem rapid și adaptabil la orice avem în frigider, numai bun pentru micul dejun și cină.


Peisajul din farfurie

Acest „peisaj” are câteva elemente cu care jonglez în funcție de ce avem în momentul respectiv. Doar câteva exemple:

-un soare, un cerc tăiat cu cuțitul dintr-un ardei galben sau orice altă legumă galben-portocalie. Soarele perfect: un gălbenuș.
-norișori pufoși de pâine sau albuș de ou
-stânci din brânză, tofu, piept de pui, cartofi
-pietriș de năut, linte, orice fel de boabe
-iarba din salată, castraveți, orice e verde
-flori din bucăți de omletă, sfeclă roșie, boabe de porumb, orice e mic și colorat
-copăcei de broccoli sau conopidă la abur
-crocodili/șerpi/șopârle/bușteni, din orice legumă care se poate tăia într-o formă alungită. Capul, picioarele, ochii – detalii neimportante!
-aproape orice, din aproape orice…

În acest peisaj, puștiul are libertate deplină de acțiune. E fascinat să contribuie atât la crearea, cât și la distrugerea lui. Decidem împreună ce reprezintă fiecare aliment, fiindcă uneori nici eu nu știu de la început. „Oare asta cu ce seamănă?… Am găsit, cu o caracatiță!”

Povestea care transformă totul

Farfuria în sine e doar punctul de pornire. Atracția principală e povestea pe care naratorul o spune în tot acest timp. Să reluăm povestea cu dinozaurul și crocodilii:

„Dinozaurul înhăță cât ai clipi un crocodil care nici nu mai apucă să se apere. Apoi se îndreptă spre o stâncă albă. Oare era destul de puternic ca s-o sfărâme? Da, priviți! (mă adresez eu unui public invizibil), stânca dispăru imediat între dinții lui puternici. Apoi îi veni o idee: ce-ar fi să mănânce un nor pufos? Oare ajunge cu ghearele până la cer? Daaaa, iată-l că apucă un nor și îl mănâncă! Și apoi încă unul! (Povestitorul e impresionat, aproape îngrozit, în timp ce micul dinozatur zâmbește cu încântare). Apoi i se făcu sete și se gândi să bea tot râul! Să vedem, va reuși?…”

Ideea e simplă: povestea nu necesită o imaginație bogată sau un plan prealabil, pentru că ea se țese de la o clipă la alta, după cum alege micuțul mâncarea de pe farfurie. Nu contează că T-rex nu atacă de fapt cu ghearele sau că nu există crocodili roșii. Nu contează că formele și contururile sunt aproximative (fiindcă le facem pe moment, fără să le aranjăm prea mult). Contează doar să ne bucurăm de moment. Întrucât am convenit de la început ce punem în peisaj, nu mai există discuții legate de „nu-mi place”.

În schimb, puștiul vrea să aibă peisaje cât mai colorate și diverse, așa că îl conving să adăugăm în farfurie alimente noi. Dacă gustă, bine, dacă nu gustă, iar bine, nu se supără nimeni, mama dinozaur e și ea flămândă. Important e că alimentele respective sunt acolo și copilul le asociază cu bucuria jocului, și poate că într-o zi le va încerca. (Uneori mă uimește mâncând ceva ce declarase că nu-i place.) Și atitudinea asta relaxată se transmite și la mesele în care nu avem „peisaj în farfurie”, ci mâncare normală, fără povești.

Mănâncă orice? Nu chiar, dar mănâncă echilibrat, din toate grupele piramidei alimentare. E în continuare mai selectiv decât alți copii, dar: stresul legat de mâncare e zero. Și pentru noi, și pentru el. Iar asta cred că e mare lucru.


„Hai, te rog, încă o lingură: una pentru mama, alta pentru tata…”

Fraza de mai sus mi se pare una din cele mai triste strategii de parenting pe care le-am auzit. Adică eu, copilul, trăiesc pentru mama si tata? Eu ca persoană nu contez? Nu e important ce mesaje îmi transmite corpul meu, nu e important să mă bucur de mâncare, ci e important doar să fac altora pe plac? Eu unde sunt în ecuația asta?

Îmi doresc să nu mai existe copii obligați să mănânce, copii pentru care ora mesei devine un chin, și nu plăcere. Până la urmă, mâncatul este un moment de „comuniune” cu lumea din jur (care îți asigură supraviețuirea), este o ocazie de a-ți aminti că ești o parte a unui întreg și nu poți trăi rupt de el. E bucuria experienței că trăiești într-o lume incredibil de diversă, cu atâtea culori, arome, gusturi și texturi…

Dar nu, noi facem din masa copiilor „un capăt de țară”. Obligăm copilul să mănânce de parcă acel corp micuț nu i-ar aparține lui, ci nouă. Insistăm să golească farfuria de parcă acea farfurie ar fi ultima din univers, ultimele fărâme de hrană cu greu adunate, și fără ea va muri de foame și nu va „crește mare și puternic”. Nu e de mirare că copilul simte toată această presiune și reacționează automat prin refuz. Și atunci, în disperare de cauză, părinții apelează la telefon și tabletă pentru a-l face pe copil să mănânce totuși ceva. Și așa intră apoi într-un cerc vicios pe care apoi cu greu îl pot rupe.


Nevoia de autonomie trebuie și ea hrăni

Revenind la peisajul din farfurie, am observat că acest joc nu hrănește doar corpul, ci și, vorbind la figurat, nevoia psihologică a copilului de a avea control asupra lucrurilor. Faptul că poate alege cum și în ce ordine mănâncă îi dă un sentiment de libertate în mica lui lume imaginară. Și apoi, pentru că jocul i-a împlinit această nevoie, pleacă de la masă mai dispus ca în lumea reală să-i facă mamei pe plac; să se îmbrace, să se spele pe dinți și așa mai departe.

De fapt, „libertatea” lui e iluzorie, pentru că tot părintele e cel care a decis acest meniu sănătos, cu vitamine, minerale, fibre și tot restul. Dar fără să i-l impună direct, cu mesajul „mănâncă fiindcă așa trebuie”. Ci pe o cale mai subtilă și mai frumoasă. „Mănâncă, pentru că vrei, pentru că e o bucurie; pentru că îți ofer structură și fantezie, îți dau atenția mea neîmpărțită și dragostea mea. Iar tu le primești și crești și din această hrană nevăzută…”

Iată-mă poetizând pe marginea unui pseudo-sistem la care am ajuns dintr-o joacă, dar care pe noi ne-a ajutat mult. Efectiv, e ceva ce merită încercat. Adaptați-l la copiii voștri, care poate că nu sunt pasionați de dinozauri. Încercați și spuneți-mi cum a fost.