limite, soluții prin joc, trei ani

Părinți contra ecrane: ceva mai bun, ceva real


Cu toții știm că ecranele nu sunt bune pentru copii. Cu toții simțim pe pielea noastră ce înseamnă dependența de ecrane și cât de greu scapi de ea.

Chiar dacă pediatrii recomandă ca după vârsta de 2 ani durata de expunere la ecrane să fie de maxim o oră pe zi, mie personal mi se pare totuși prea mult. În familia noastră ne-am propus să stăm cât mai aproape posibil de… zero. Fără televizor (fiindcă nu avem în casă), fără jocuri pe telefon, fără desene. Până pe la 2 ani, Victor nu a avut niciun fel de treabă cu ecranele. Acum că s-a făcut „băiat mare, de grădiniță”, am pus la punct un sistem de la care ne abatem foarte rar. În timpul săptămânii se uită uneori la un singur cântecel în engleză, ca parte a lecțiilor pe care le fac cu el acasă. Iar în zilele de weekend, are dreptul la trei (nu mai mult de trei) filmulețe de maxim 3-4 minute fiecare, despre orice vrea. El își alege despre ce să fie, iar noi alegem de pe Youtube trei filmulețe pe care le considerăm potrivite – destul de scurte, fără mișcări prea rapide, educative, preferabil în engleză.

Am stabilit că poate să privească fiecare filmuleț de două ori, ca să aibă timp să observe detaliile și să nu rămână cu frustrarea că totul s-a terminat prea repede. Așa, are și libertatea de a alege să vadă lucruri care-l interesează, dar învață și să accepte că timpul la ecrane e limitat și trebuie să aibă grijă cum îl „cheltuie”.

Și totuși… uneori nu e destul.

Acum câteva săptămâni citeam împreună o carte despre animale și la un moment dat am citit despre râsul hienelor. Bineînțeles că a fost foarte intrigat. Oare cum râd hienele? Hai să le auzim, i-am propus fără să mă gândesc prea mult (azi nu aș mai spune asta, nu aș lua niciodată inițiativa de a deschide Youtube-ul dacă nu e nevoie). Și am găsit un filmuleț de două minute, în care două hiene de la zoo „râdeau” de mama focului și se fugăreau una pe alta.

Problema a fost că după aceea el a mai cerut unul. Și încă unul. Și, bineînțeles, s-a supărat când a fost refuzat. Plâns, implorări… Cartea nu îl mai interesa. Sesiunea noastră de lectură se dusese pe apa sâmbetei…

Și atunci, în timp ce căutam frenetic în minte o soluție, mi-a picat fisa. Ce-ar fi să ne jucăm chiar noi de-a hienele?

Să mutăm distracția din online în offline!

„Ce zici, Vic, vrei să fim noi două hiene care râd și se aleargă?”
„Daaaaa! Hai să fim hiene!” Entuziasmul lui era de-a dreptul contagios.

Și a început nebunia și ne-am distrat maxim râzând ca hienele, alergând și rostogolindu-ne peste tot. Și a uitat complet de telefon.

Altă dată era chitit să vadă filmulețe cu fulgere (un asemenea filmuleț fusese folosit drept soluție de urgență, când rămăsese doar cu tatăl lui care lucra de acasă și avea o ședință importantă). I-am arătat imagini în loc de filmulețe. Am vorbit despre fulgere, despre cum se formează, ce este un paratraznet și altele asemenea. Dar după un timp nu a mai fost destul, într-un moment de frustrare a cerut iarăși filmulețe cu fulgere.

Aveam proaspătă în minte întâmplarea cu hienele, așa că am încercat să găsesc o soluție asemănătoare. Nu ne puteam juca propriu-zis de-a fulgerele (deși, dacă am fi avut la la îndemână niște beteală aurie, am fi putut încerca un joc de-a Jupiter!). Dar întrebarea era aceeași: cum mut subiectul în lumea reală într-un mod distractiv pentru el? Cui pe cui se scoate. Trebuie doar să leg fulgerele de o „pasiune” mai puternică decât interesul pentru telefon.

Ce îi place să facă?

Nu a trebuit să mă gândesc prea mult. Băiețelul meu adoră să picteze.

„Am o idee, Vic! Hai să scoatem o coală mare și să pictăm amândoi fulgere strălucitoare pe cerul întunecat!”

Și de data asta ideea a fost un succes, iar telefonul a fost dat uitării. Puteți admira chiar aici „capodopera” noastră:

by Vic & mami

E mai ușor să previi decât să vindeci. E mai ușor să redirecționezi interesul unui copil de trei ani decât să te lupți cu unul de opt-nouă ani, deja dependent de telefon. Dacă facem din ecrane fructul oprit, ele vor deveni cu atât mai atrăgătoare pentru copii. De asta nu ajunge doar să stabilim sisteme, reguli și interdicții. Trebuie să oferim altceva în loc. Da, e interesant să te uiți la hiene pe Youtube, dar e mult mai interesant să te joci cu mama sau cu tata. E interesant să te uiți la fulgerele de pe ecran, dar e și mai interesant să le pictezi. Așa cum poți tu, cu cele două mâini ale tale, cu corpul tău viu mișcându-se într-o lume reală.

Nu știu cum va fi mai târziu, dar pentru un copil de trei ani, principiul funcționează. Acum, când părinții sunt încă partenerii de joacă preferați, când copilul pune atât preț pe mama lui încât plânge dacă nu o vede dimineața la trezire. (Când se va mai întâmpla asta?…) Acum e momentul să îi învățăm că bucuria nu vine din exterior, de la gadgeturi și ecrane. Ci din interiorul nostru, din pasiunile pe care ni le cultivăm, din relații și din timpul petrecut împreună.