copilul merită respect, limite, trei ani

Colierul și mini-lecția de fizică

Câteodată, în interacțiunile cu copilul meu, se întâmplă lucruri care mi se par mici miracole. Transformarea rapidă a conflictului în cooperare, fără țipete și pedepse, e unul dintre ele.

Abia venisem de la muncă și puștiul m-a întâmpinat vesel. Avea în mână un șirag lung de mărgele pe care-l balansa încoace și încolo. Ne-am pupat, ne-am bucurat, în timp ce el legăna șiragul din ce în ce mai aproape de mine.

Mai întâi ușor, apoi cu forță. Până a ajuns să mă plesnească pur și simplu.

„Să știi că doare, Victor. Nu e bun pentru joacă, mărgelele sunt prea tari.”

Degeaba. Urmează o nouă plesnitură. Ajunge! îmi spun. Dacă nu înțelege de vorbă bună, urmează acțiunea. Așa făceam când era mai mic: îi luam pur și simplu din mână jucăria cu care lovea. Deci, foarte calmă, îi smulg șiragul dintre degetele încleștate și îl pun sus pe raft, unde un băiețel de trei ani nu poate ajunge.

Doar că ceva nu mi se pare în regulă. În plânsul lui aud revoltă și durerea de a fi nedreptățit. Mă pun o clipă în locul lui și prin minte îmi fulgeră două gânduri: Ce ție nu-ți place altuia nu-i face și Copilul e o persoană care merită respect.

Ce înseamnă să-l respect? Printre altele, înseamnă să-l tratez ca pe o ființă umană, nu ca pe o mică sursă de belele. Și să mă raportez la cine este el în prezent, nu cine aș vrea eu să fie sau cine era în urmă cu un an. Realizez brusc că el nu mai e copilul foarte mic de altădată. Acum e capabil să stea patru ore la grădiniță și să coopereze cu educatoarele, să se joace cu colegii; a devenit mult mai independent. Sunt mândră de el când doamnele îmi spun în fiecare zi ce frumos s-a purtat. Dar când încearcă să-și afirme independența și acasă, eu îl tratez tot ca pe copilul mic de altădată… Îmi dau seama că nu e corect. Iau colierul de pe raft.

Dacă n-a înțeles „de vorbă bună”, poate asta nu înseamnă că e incapabil să înțeleagă. Ci poate că vorba mea nu a fost, de fapt, bună. N-a fost „ce trebuie”. Hai să încerc altfel. O să-i vorbesc ca unei persoane inteligente.

Mă apropii de băiețelul care plânge pe patul lui.

„Uite, Vic. Uite colierul. Vezi ce tari sunt mărgelele astea? Dacă te ating încet cu ele, te doare?

„Nu.”

„Deci mărgelele nu sunt dureroase. Dar dacă le dau viteză, crezi că o să doară? Vrei să încerci cum se simte colierul când lovește cu viteză?”

„Nu vreau.”

„Bine, atunci nu lovesc în tine, lovesc salteaua. Vezi ce tare se aude? Crezi că dacă salteaua ar simți, ar durea-o?”

„Cred că da!”

„Tu, dacă atingi încet ușa cu capul, simți durere? (Nu). Dar dacă ușa vine peste tine cu viteză? (Da). Hai să încercăm cu o pernă, doare? (Nu!) Care e diferența dintre ușă și pernă? (Ușa e tare, perna e moale). Uau, Vic, cred că tocmai am descoperit amândoi ceva! Dacă lucrurile tari vin peste tine cu viteză, atunci simți durere! Dar fără viteză nu te dor deloc! Ce interesant! Nu-i așa că nu știai asta?”

Suntem amândoi entuziasmați. El a uitat de plâns și deschide ochii mari, în timp ce-mi răspunde cu o mirare comică: „Nu știam asta!” Iar eu sunt copilărește încântată fiindcă, deși filoloagă certată cu științele exacte, îmi amintesc totuși niște noțiuni de fizică de prin liceu. E ca și cum acest scurt moment „științific” ne-a scos din lupta noastră măruntă pentru putere. Pentru că micuțul a simțit gustul unei alte puteri: aceea de a gândi și de a înțelege. Și am simțit amândoi că dincolo de noi se întinde o lume mare și fascinantă.

Colierul zace uitat pe podea, băiețelul se joacă acum cu mașinuțele. Nici nu se mai gândește să mă lovească. I l-am dat, dar nu-l mai vrea. Se simțea mare și puternic când lovea; acum se simte mare și puternic pentru că i-am dat atenție și i-am vorbit cu respect, ca unei persoane inteligente, nu ca unui cățeluș dresat care trebuie să execute comenzi. El descoperise pe cont propriu că e interesant să lovești pe altcineva cu colierul și nu era gata să se despartă de această descoperire. În orice caz, nu de dragul unui principiu moral care înseamnă deocamdată foarte puțin pentru el („Nu e bine să îi lovești pe alții”). Dar când i-am oferit altceva în schimb, când i-am oferit „hrană pentru creier” livrată cu atenție și respect, a fost gata să dea drumul descoperirii lui. La un moment dat îi voi reaminti că nu e o idee bună să lovești oamenii cu coliere, și sunt șanse mari să țină minte…