copilul merită respect, doi ani

Ce bine că mi-am ținut gura!

Ne jucăm pe covor când, deodată, îl văd pe copil că începe să zgâlțâie un scaun. Alertă!!! aud o voce adânc în mintea mea. Are doar doi ani și jumătate! Cade și se lovește! Oprește-l ACUM!

Doar că ceva, nu știu prea bine ce, mă face să tac. Apoi îmi dau seama: scaunul nu e chiar atât de mare și el nu e chiar atât de mic. Hai să am încredere în el și să vedem ce se întâmplă!

Cu grijă, parcă măsurându-și puterile, băiețelul culca scaunul pe o parte. A reușit! Încearcă să se urce pe el. Îmi țin respirația. Dar nu se întâmplă cum mă temusem: în loc să cadă, micuțul se descurcă perfect. Parcă ar descoperi o jucărie deșteaptă ieșită din vreun atelier Montessori. Tălpile mici își găsesc ușor puncte de sprijin și trec dintr-o parte în alta, iar băiețelul sare pe covor, aterizând mai întâi înăuntrul scaunului, apoi în afara lui. Reia schema din nou și din nou, îmbogățind-o cu noi elemente. E foarte încântat. Parcă ar fi un mic gimnast care se antrenează, absorbit de mișcările lui, fără să se plictisească. Iar eu mă felicit în gând că nu m-am lăsat condusă de frică și mi-am ținut gura. Aș fi stricat poate, cu frica mea exagerată, un moment de concentrare profundă care la această vârstă e aur curat pentru copil. Pentru că, după cum spune Maria Montessori, atunci când se joacă profund absorbit de activitatea lui, „copilul se construiește pe sine”.

Pauză publicitară: Întărirea încrederii în sine, exersarea motricității și a capacității de concentrare? Le veți oferi pe toate copilului dumneavoastră punându-i la îndemână acest minunat scaun solid și ținându-vă gura! Costul? Zero lei și un strop de atenție!

Apropo de cost. Peste câteva ore, după ce a terminat masa de prânz, băiețelul se apucă să rupă în fâșii lungi un șervețel de hârtie. Imediat îmi răsare în minte, de undeva din vremuri străvechi, replica: „Lasă șervețelul ăla în pace, costă bani, la masă mâncăm, nu facem mizerie!”

Așa probabil aș fi zis, dacă nu mi-ar fi trecut prin minte o idee cu totul nouă. Cât poate, la o adică, să coste acel șervețel?

Și în timp ce stau astfel, pierdută în reverii vag matematice, îl aud pe puști explicându-mi: „Fac hârtiuțe pentru copiii mei de la școală, să se joace cu ele!”

Deci stai puțin, el chiar are o logică în spatele acestei „prostii”? Nu o face doar de dragul de a mă scoate pe mine din sărite? Explicația e de fapt simplă: m-a văzut de multe ori pregătind materiale pentru orele mele de engleză și acum nu face altceva decât să mă imite, în felul lui. Din nou mă felicit că nu l-am certat inutil.

El continuă să îmi povestească foarte serios despre copiii lui de la școală cărora, chipurile, le predă. După care duce hârtiile zdrențuite în sufragerie, unde le transformăm în fluturi și începem să strigăm amândoi cu entuziasm: fly, fly, butterfly!, agitându-le prin aer. Pronunță perfect, fără să își dea măcar seama de intențiile mele didactice. Și niciodată o jucărie educativă nu a costat atât de puțin.

Cum ar fi dacă aș încerca mai des să „salvez” nu obiecte, ci momente cu copilul meu? Da, știu că e important ca el să învețe să nu strice lucrurile. Dar cred că un copil fericit, echilibrat, care primește de la părinții lui timp și atenție, nu are cum să devină un sălbatic care distruge tot ce îi cade în mână.

Cum ar fi dacă aș avea încredere că în mintea lui se întâmplă lucruri care merită să fie ascultate? Dacă aș înțelege odată și pentru totdeauna ca acest copil nu e în primul rând un autor de „prostioare”, ci o persoană care gândește, o inteligență în plină și uluitoare dezvoltare?

Cum ar fi dacă aș înțelege că e mai important să îi ascult ideile, să îi încurajez inițiativele (și să umplem podeaua cu hârtii), decât să fie mereu curat pe jos? Bine ai venit, Dezordine! Ne vedem mai încolo, Casă Ordonată! Acum am o întâlnire care nu poate fi amânată, cu cineva extrem de important…