Month: January 2022

play in English, reciclare

Ready, steady, snow (Play in English)

Sursa: Pexels, Pixabay

Azi o să povestesc despre o activitate de iarnă în engleză, la care am ajuns reciclând o bucată de spumă moale, ușoară, rămasă de la ambalajul unui joc.

Era atât de albă și frumoasă încât m-am gândit că trebuie s-o refolosesc cumva. Am tăiat împreună cu micul meu „elev” baghete lungi, pe care apoi le-am mărunțit în cubulețe. E un moment fascinant pentru orice copil pasionat de tăiatul cu foarfeca. La fiecare cubuleț tăiat, repetam amândoi cut. Per ansamblu suna destul de comic, precum cotcodăcitul unei găini, dar oricum nu ne auzea nimeni. Și așa i-am „predat” fără efort verbul a tăia.

Am obținut o mulțime de fulgi de zăpadă mici și ușori, pe care i-am folosit pentru a organiza niște minunate ninsori pe covorul din sufragerie. Unul din noi stătea lungit pe jos, iar celălalt, cocoțat pe canapea, juca rolul norului. Adică arunca fulgii în aer: ready, steady, snow! Persoana surprinsă de ninsoare se prefăcea panicată: oh, no! Snow on my face! Snow on my hair! Snow on my tummy! Un moment excelent pentru a vorbi despre părțile corpului în propoziții scurte, care nu au nevoie de niciun fel de traducere.

Victor era nerăbdător să repetăm ninsoarea iar și iar, așa că a trebuit să strângem fulgii de mai multe ori. Lucru care, sper eu în idealismul meu, ajută la formarea obișnuinței de a strânge lucrurile împrăștiate. Sau dacă nu, măcar la învățarea lecției că pentru a te distra, e nevoie și să muncești mai întâi.

conectare, limite, soluții prin joc, trei ani

Am testat empatia și funcționează

Sursa: David Travis, Unsplash

A trecut sezonul sărbătorilor și al cadourilor, dar legat de ele mi-a rămas în minte un moment care m-a învățat o lecție valoroasă. Din nou despre puterea jocului și a empatiei, și de ce este empatia mereu primul pas.

Sărbătorile înseamnă, printre altele, multe colete și cadouri, iar mai nou cutiile înseamnă și… umplutură: așa-numita lână de lemn, hârtie sau carton. Acele șuvițe foarte subțiri, asemănătoare unor paie, care parcă se lipesc de haine și de covoare.

Ei bine, imaginați-vă un copil care a dat iama în cutia cu „paie”. Imaginați-vă că îl vedeți din pragul sufrageriei cum și-a umplut mâinile și se pregătește să arunce în jur. Și imaginați-vă un covor foarte pufos, cu firul gros și lung, din care nu poți scoate „paiele” decât dacă aspiri zdravăn. Iar pe cele încăpățânate le culegi una câte una, scormoning covorul cu degetele.

Automat se aprind beculețele de alarmă. E genul de moment în care uiți toate teoriile de parenting și nu te mai gândești decât că ăsta micu’ îți dă casa peste cap.

„Pune imediat la loc paiele, o să faci mizerie pe covor! Pune-le la loc acum!”

„Nuuuu! Vreau să mă joc cu ele!”

„Dacă nu le lași de bunăvoie, o să ți le iau eu cu forța!”

„Nuuuuu! Dacă mi le iei cu forța o țip tare de tot!”

Și bineînțeles că țipa deja.

Și atunci mi-am amintit de mantra Uraniei Cremene. Conectare, apoi corectare. Empatie înainte de toate. Am respirat adânc și m-am lăsat la nivelul lui, pe covor. Care e punctul lui de vedere, de fapt? De ce îi plac atât de mult paiele astea? Cum pot să văd lumea prin ochii lui?

E ca și cum am apăsat pe un buton și am ajuns dintr-o dată în alt loc, dincolo de furie și de panică. Sunt în stare să gândesc, să fiu prezentă și conștientă, să-mi conectez simțurile la lumea din jur. Și să empatizez de-adevăratelea, nu doar din vorbe. „Măi, dar ce paie interesante, parca sunt niște norișori pufoși! Ia uite ce frumos miros, a lemn!… Și cum foșnesc dacă le strângi în mână! Mi-ar plăcea și mie să mă joc cu ele! Să știi că aici nu e cel mai bun loc, că ne va fi greu să curățăm covorul apoi. Ce zici, unde să ne mutăm noi doi?… Hai dincolo, pe parchet! Acolo nu e nicio problemă să le aruncăm peste tot!”

Zis și făcut. Băiețelul se liniștește, mă urmează fără nicio obiecție și ne mutăm cu tot cu paie pe parchet. Improvizez și un scenariu: „Noi eram doi dinozauri care se jucau cu fân…”

„Bine! Tu erai puiuțul și eu eram mama”, propune el o schimbare de roluri.

Și cei doi dinozauri încep să se joace, aruncă paie în aer și peste tot în jur. Răsuflu ușurată, furtuna a trecut. Ne distrăm și râdem împreună, efectiv m-a cuprins un chef de joacă autentic. Și la un moment dat puiuțul (adică eu) are o idee năstrușnică: apucă o mână de paie și se pregătește să le arunce pe covor. Acum să-l văd cum reacționează!

„Stai! Nu e bine să arunci pe covor, că se murdărește!”, zice prompt Băiețelul, din rolul lui de mamă dinozaur.

„Dar eu vreau să arunc acolo, așa îmi place mie!”, miorlăie puiul de dinozaur, cu încăpățânare.

Mama-dinozaur e descumpănită. Apoi se hotărăște și, cu multă blândețe, zice: „O să te țin de mânuțe! Știu că vrei să te joci, știu că ți-e greu! Dar nu se poate pe covor!”

Mă apucă de încheieturi cu mânuțele lui mici și mă ține cu fermitate. Are cea mai caldă și mai blândă privire din lume. Mă topesc când îl aud cu „știu că ți-e greu”, expresie pe care i-am repetat-o de atâtea ori în momente dificile. Și în același timp mă pufnește râsul când îl văd în rol de mămică empatică, după ce acum zece minute umplea casa cu țipete.

Uite că empatia funcționează! Fără empatie, m-am uitat la el și am văzut un copil dificil, pornit să-mi facă necazuri. Cu „ochelarii” empatiei am văzut un copil normal, dornic de joacă, fascinat de un lucru nou, și poate, cine știe, încercând să-mi transmită prin țipete mesaje pe care nu le-am auzit altfel. Actul de a empatiza m-a schimbat în primul rând pe mine, m-a calmat, m-a făcut să văd cu adevărat lucrurile din alt unghi. M-a ajutat să fiu creativă și să găsesc soluții acolo unde altfel nu aș fi văzut decât probleme.

Și apoi, schimbarea mea l-a cuprins și pe el. L-a ajutat și pe el să vadă punctul meu de vedere…

Au trecut de atunci câteva săptămâni bune și paiele sunt în continuare în coșul lor în sufragerie (pur și simplu le găsesc decorative și mi-e greu să le arunc). Dar băiețelul nu a mai încercat niciodată să le împrăștie pe covor. Cine știe, poate că „învățându-mă” pe mine, din rolul lui de mamă dinozaur, a internalizat mesajul mult mai bine decât aș fi reușit prin țipete și pedepse.

soluții prin joc, trei ani

Joc de trezit somnoroșii dimineața

Sursa: Spencer, Unsplash

„Scoală-te, scoală-te, puturosule!

Nu mă scol, nu mă scol, că rămâne patul gol!”

Când îmi amintesc acest cântecel cu care ne trezea tata, mi se pare foarte amuzant, dar în copilărie nu eram de aceeași părere. 🙂

Timpul a trecut și acum trebuie să mă ocup, la rândul meu, de trezirea unui mic somnoros. Din experiența de până acum, am adunat câteva strategii care s-au dovedit utile (cred că fiecare părinte de somnoros are arsenalul propriu!)

În primul rând pun muzică. Ceva nu foarte lent, dar nici foarte rapid, care să nu smulgă copilul brusc din somn, ci doar să-l învioreze. În ultima vreme am apelat des la această bucurie de piesă.

Apoi masaj pe spate. Iar dacă masajul nu ajută, trec la jocul cu piticul alpinist.

„Piticul” e un personaj care e mereu cu mine și mă scoate din diverse situații încurcate. Corpul lui e format doar din două picioare super rapide: arătătorul și mijlociul de la mâna mea dreaptă. Povestea piticului alpinist începe cam așa:

„Într-o zi, piticul se gândi să se urce pe muntele Picioruș. Ajunse în vârf și chicoti mulțumit: ha ha ha, nu mă mai dă niiiimeni jos de aici! Dar el nu știa că în curând urma să înceapă un cutremur… Priviți! A început! Muntele Picioruș se clatină cu putere!” (Puștiul începe să miște piciorul, dar eu mă țin bine cu cele două degete de pijamaua lui. Așa că e nevoit să scuture mai tare. Până la urmă, Piticul cade pe cearșaf, spre satisfacția micuțului care chicotește pe înfundate, cu ochii închiși.) „Însă Piticul nu se lăsă și porni mai departe. Descoperi muntele Cot și se cățără rapid pe el. De aici nu mai cad, se gândi el. Cum? Alt cutremur? O, nu! Muntele Cot se zguduie zdravăn! Piticul căzu din nou…”

Și uite așa, Piticul escaladează alți și alți munți, iar băiețelul se scutură zdravăn, până se trezește în hohote de râs. În cele din urmă, Piticul renunță și o ia la fugă. Dar puștiul pleacă în urmărirea lui și îl prinde… chiar la bucătărie, unde îl așteaptă micul dejun.

E important nu doar să se trezească, ci și să se trezească bine dispus.

E important nu doar să ieșim pe ușă și să ajungem la grădi, ci și ca înainte de asta să își ia porția de joacă, râs, conectare. Să plece de acasă cu rezervorul emoțional umplut, atât cât se poate în timpul scurt pe care îl avem. Și așa, parcă toată dimineața devine mai frumoasă.