Month: November 2021

gestionarea emoțiilor

Când sinceritatea e cea mai bună strategie

E seară și tocmai am venit obosită de la muncă. Copilul mă întâmpină vesel. El nu știe cât de tare mă dor picioarele sau cât de grea a fost azi ora cu grupa de preșcolari. El știe doar că a venit mama acasă. De când a început grădinița, petrecem împreună doar trei ore după amiaza, plus serile. Mi se pare atât de puțin…

Îl îmbrățișez, ne bucurăm, toate bune și frumoase. Până când îl aud:

„Hai să facem amândoi o prăjitură!”

Să fac o prăjitură e ultimul lucru pe care l-aș vrea în clipa asta. Nu sunt una din acele gospodine norocoase pe care gătitul le relaxează. Dar îmi aduc aminte că am decis să fac din timpul cu copilul o prioritate. Și ceva din vocea lui mă convinge. Dacă asta înseamnă pentru el „timp de calitate”… fie! Pot să fac asta? Nu ca să „mă sacrific” pentru copil, ci ca o alegere a mea? Da, pot și vreau! Să facem prăjitură, deci!

Uitate pe o etajeră, câteva pere cam prea coapte parcă mă imploră să lupt contra risipei alimentare. Simțindu-mă virtuoasă, caut o rețetă simplă de de prăjitură cu pere și mă pun pe treabă. Micul cofetar stă cocoțat pe un scaun lângă mine și mă „ajută”: împrăștie făina pe lângă castron, vine cu idei originale precum „hai să mai punem un ou”… Nu știu cum fac mamele care se distrează gătind împreună cu copiii lor, că mie acum nu prea îmi iese. Parcă aș naviga printre obstacole – să fiu atentă și la cantități, și la manevre, și la copil. Faptul că mi-a ieșit compoziția prea groasă nu mă ajută deloc. Sigur am pus prea multă făină! Of, și eu care credeam că e o rețetă simplă… Simt cum mă enervez. Încerc să rămân calmă și să nu explodez, dar picioarele obosite îmi pulsează dureros. N-aș vrea nimic mai mult în clipa asta decât să mă întind pe canapea. Adaug niște lapte și amestec cu furie în castron. Așa-mi trebuie dacă mă iau după copil!

„Dar de ce te superi? Că eu nu m-am supărat!”, aud deodată vocea lui liniștită.

Mi-a simțit enervarea din mișcări, fără să zic niciun cuvânt. Are niște senzori incredibil de fini.

De ce? Nu din cauza ta, micuțul meu. Ci pentru că în seara asta mi-a trebuit o tonă de răbdare pentru un elev hiperactiv și am ieșit de la oră stoarsă ca un burete. Pentru că valul cinci, pentru că oboseala, pentru că viața.

Nu mai am putere să mă gândesc la vreo strategie sau la cum să ambalez mai frumos răspunsul, așa că recunosc simplu, cu sinceritate: „Sunt obosită, iubitul meu mic, și îmi e greu să am răbdare… Pur și simplu îmi e greu.” 

Ce face el în secunda doi mă amuțește. Fără o vorbă, așa cum stă cocoțat lângă mine pe scaun, își aruncă brațele mici în jurul meu și mă îmbrățișează.

Ca prin farmec mi se evaporă toată enervarea și în urma ei rămâne un fel de liniște aurie, rotundă ca o pară coaptă, fără vorbe, fără gânduri, doar iubire și acceptare. Din camera vecină se aude muzica. Parcă abia acum îmi dau seama cât de frumos e la noi în bucătărie!

Zâmbesc cu nasul în părul lui ciufulit, mângâindu-l peste bluza mânjită de făină.

Ce bine e să spui exact ce simți și să te îmbrățișeze cineva atunci când ți-e greu! Să te accepte imediat, exact așa cum ești!

Ce bine ar fi dacă aș ține minte să fac și eu asta pentru tine! Când ești supărat, când ești nervos și greu de iubit, să îți arăt că te iubesc și te accept exact așa cum ești în acea clipă!

Uneori sinceritatea e cea mai bună strategie. E cel mai deștept lucru să îi arătăm unui copil ce înseamnă să comunici cu adevărat. Și da, pot păși pe această linie fină: să fiu autentică fără să mă văicăresc în fața copilului, sau să îmi vărs nervii pe el. Dar nici să nu îmi pun mereu masca de stoic, afișând o veselie falsă atunci când simt că explodez. Pentru că oricum copilul va simți lipsa mea de autenticitate. Aș vrea ca el să mă vadă așa cum sunt chiar și atunci când nu mai am resurse, să mă vadă respirând adânc, depășind greul, găsind puterea de a merge mai departe.

Prăjitura a crescut frumos și în seara asta parcă a ieșit mai gustoasă ca oricând…

play in English

Vânătoarea de culori (Play In English)

Vârsta: de la 3 ani
Materiale necesare: creioane colorate, mult entuziasm

Vocabular: culorile, Where can you see…?

Un alt joc foarte simplu și care nu are nevoie de nicio pregătire este Vânătoarea de culori. Dincolo de partea „didactică”, e o activitate foarte bună de exersare a atenției și puterii de concentrare. Poate fi de ajutor și în situațiile în care copilul are nevoie să se miște ca să-și consume energia.

Ridicăm în aer un creion colorat, roșu, de exemplu. „Red! Where can you see red?”

Participanții se uită în jur, încercând să observe cât mai multe obiecte roșii. Pe măsură ce le observă, atât părintele, cât și copilul aleargă să le atingă, spunând de fiecare dată: red! Dacă apare și competiția între părinte și copil, cu atât mai bine. Putem eventual completa: red carpet! red book!, chiar dacă copiii nu știu cuvintele respective. Nu insistăm să le repete și ei. Singura regulă e să spună de fiecare dată culoarea.

Continuăm până când toate petele de roșu din jur sunt atinse, apoi ridicăm un alt creion, întrebăm despre altă culoare.

Secretul succesului acestui joc este că oferă o satisfacție profundă, venită din concentrarea intensă asupra mediului înconjurător. Jucătorii sunt 100% prezenți, implicați și în mișcare. Au un scop clar și o recompensă imediată. Copiii sunt instinctiv atrași de acet gen de activități. Le place să „vâneze” culori, iar limba străină e pur și si simplu în peisaj, o regulă a jocului pe care o acceptă ca pe oricare alta. Uită că învață și atunci învață cel mai bine.

Enjoy!

copilul merită respect, limite, trei ani

Colierul și mini-lecția de fizică

Câteodată, în interacțiunile cu copilul meu, se întâmplă lucruri care mi se par mici miracole. Transformarea rapidă a conflictului în cooperare, fără țipete și pedepse, e unul dintre ele.

Abia venisem de la muncă și puștiul m-a întâmpinat vesel. Avea în mână un șirag lung de mărgele pe care-l balansa încoace și încolo. Ne-am pupat, ne-am bucurat, în timp ce el legăna șiragul din ce în ce mai aproape de mine.

Mai întâi ușor, apoi cu forță. Până a ajuns să mă plesnească pur și simplu.

„Să știi că doare, Victor. Nu e bun pentru joacă, mărgelele sunt prea tari.”

Degeaba. Urmează o nouă plesnitură. Ajunge! îmi spun. Dacă nu înțelege de vorbă bună, urmează acțiunea. Așa făceam când era mai mic: îi luam pur și simplu din mână jucăria cu care lovea. Deci, foarte calmă, îi smulg șiragul dintre degetele încleștate și îl pun sus pe raft, unde un băiețel de trei ani nu poate ajunge.

Doar că ceva nu mi se pare în regulă. În plânsul lui aud revoltă și durerea de a fi nedreptățit. Mă pun o clipă în locul lui și prin minte îmi fulgeră două gânduri: Ce ție nu-ți place altuia nu-i face și Copilul e o persoană care merită respect.

Ce înseamnă să-l respect? Printre altele, înseamnă să-l tratez ca pe o ființă umană, nu ca pe o mică sursă de belele. Și să mă raportez la cine este el în prezent, nu cine aș vrea eu să fie sau cine era în urmă cu un an. Realizez brusc că el nu mai e copilul foarte mic de altădată. Acum e capabil să stea patru ore la grădiniță și să coopereze cu educatoarele, să se joace cu colegii; a devenit mult mai independent. Sunt mândră de el când doamnele îmi spun în fiecare zi ce frumos s-a purtat. Dar când încearcă să-și afirme independența și acasă, eu îl tratez tot ca pe copilul mic de altădată… Îmi dau seama că nu e corect. Iau colierul de pe raft.

Dacă n-a înțeles „de vorbă bună”, poate asta nu înseamnă că e incapabil să înțeleagă. Ci poate că vorba mea nu a fost, de fapt, bună. N-a fost „ce trebuie”. Hai să încerc altfel. O să-i vorbesc ca unei persoane inteligente.

Mă apropii de băiețelul care plânge pe patul lui.

„Uite, Vic. Uite colierul. Vezi ce tari sunt mărgelele astea? Dacă te ating încet cu ele, te doare?

„Nu.”

„Deci mărgelele nu sunt dureroase. Dar dacă le dau viteză, crezi că o să doară? Vrei să încerci cum se simte colierul când lovește cu viteză?”

„Nu vreau.”

„Bine, atunci nu lovesc în tine, lovesc salteaua. Vezi ce tare se aude? Crezi că dacă salteaua ar simți, ar durea-o?”

„Cred că da!”

„Tu, dacă atingi încet ușa cu capul, simți durere? (Nu). Dar dacă ușa vine peste tine cu viteză? (Da). Hai să încercăm cu o pernă, doare? (Nu!) Care e diferența dintre ușă și pernă? (Ușa e tare, perna e moale). Uau, Vic, cred că tocmai am descoperit amândoi ceva! Dacă lucrurile tari vin peste tine cu viteză, atunci simți durere! Dar fără viteză nu te dor deloc! Ce interesant! Nu-i așa că nu știai asta?”

Suntem amândoi entuziasmați. El a uitat de plâns și deschide ochii mari, în timp ce-mi răspunde cu o mirare comică: „Nu știam asta!” Iar eu sunt copilărește încântată fiindcă, deși filoloagă certată cu științele exacte, îmi amintesc totuși niște noțiuni de fizică de prin liceu. E ca și cum acest scurt moment „științific” ne-a scos din lupta noastră măruntă pentru putere. Pentru că micuțul a simțit gustul unei alte puteri: aceea de a gândi și de a înțelege. Și am simțit amândoi că dincolo de noi se întinde o lume mare și fascinantă.

Colierul zace uitat pe podea, băiețelul se joacă acum cu mașinuțele. Nici nu se mai gândește să mă lovească. I l-am dat, dar nu-l mai vrea. Se simțea mare și puternic când lovea; acum se simte mare și puternic pentru că i-am dat atenție și i-am vorbit cu respect, ca unei persoane inteligente, nu ca unui cățeluș dresat care trebuie să execute comenzi. El descoperise pe cont propriu că e interesant să lovești pe altcineva cu colierul și nu era gata să se despartă de această descoperire. În orice caz, nu de dragul unui principiu moral care înseamnă deocamdată foarte puțin pentru el („Nu e bine să îi lovești pe alții”). Dar când i-am oferit altceva în schimb, când i-am oferit „hrană pentru creier” livrată cu atenție și respect, a fost gata să dea drumul descoperirii lui. La un moment dat îi voi reaminti că nu e o idee bună să lovești oamenii cu coliere, și sunt șanse mari să țină minte…

copilul merită respect, limite, trei ani

Ține minte trei cuvinte: „tu spui că…”

Când băiețelul îmi cerea insistent încă un peștișor gumat, iar eu nu voiam ca el să depășească doza zilnică, a trebuit să-i spun nu… dar cum am făcut ca el să accepte nu-ul meu?

Era seară și strângeam prin bucătărie, micuțul își făcea și el de lucru pe lângă mine când deodată îl aud: „Mami, mai vreau un peștișor!”. Vorbea de peștișorii „lui” gumați cu ulei de pește și vitamina D, cu gust de fructe. Ia câte doi zilnic, și nu știu prin ce minune a ajuns să-i considere o delicatesă de soi.

„Ai luat doi deja, pe cutie scrie să nu iei mai mulți!”

„Dar eu vreaaau! Vreau să simt gustul! Te rooog!”

La început mi-am spus că n-ar fi mare lucru dacă aș face o excepție. Apoi m-am gândit că e o ocazie bună să exersăm respectarea regulilor, așa că i-am explicat că suplimentele nu sunt alimente și e bine să facem cum scrie pe cutie. Asta nu l-a convins. Nici măcar efectul laxativ menționat în prospect nu l-a impresionat.

„Vreau să simt gustul! Îmi place mult! Te roooog!”

Habar n-aveam ce să fac. În lipsă de alte idei, am repetat pur și simplu vorbele lui, așa cum se recomandă în etapa de „oglindire” din dialogul Imago. „Tu spui că vrei să simți gustul, fiindcă îți place mult.”

Sunt sigură că dacă nu făceam asta, dacă nu repetam cuvânt cu cuvânt ce a spus el, nu-mi venea ideea salvatoare. Pentru că exact după ce am repetat, mi s-a aprins beculețul.

„Am o idee! Spui că vrei să simți gustul. Ce-ar fi să desfacem folia, să ții un pic peștișorul în gură ca să simți gustul, și-apoi să îl punem la loc?”

Spre uimirea mea, a fost entuziasmat. „Da! Hai să desfacem folia!”

„Dar promiți că apoi îl scoți imediat din gură?”
„Promit!”

Și asta a fost tot. El a simțit gustul mult dorit, apoi a scos imediat peștișorul din gură, fără să protesteze câtuși de puțin.
Iar eu, după ce am savurat mica mea victorie (simțindu-mă pentru o clipă la fel de șmecheră ca Porția lui Shakespeare când a recurs la celebra ei strategie pentru a-i veni de hac lui Shylock), am rămas pe gânduri. Nu îl auzisem cu adevărat până când nu am repetat cuvintele lui, până când nu m-am concentrat sincer asupra dorinței lui. Mintea mea fusese prea ocupată să ruleze tot felul de alte gânduri: oh, nu, iar cere chestii nerezonabile. Iar se încăpățânează. Cu cine-o fi semănând… Iarăși țipă și ne aud vecinii. Ce mă fac? Ce copil imposibil… Când am repetat spusele lui, asta m-a făcut să-mi încetez brusc văicăreala internă. Am devenit conectați, egali ca importanță. I-am luat dorința în serios ca pe unei persoane care merită respect, nu a unui copil mic și râzgâiat care trebuie „pus la locul lui”. Și atunci totul s-a schimbat ca prin farmec.

Mi-am promis să nu uit cele trei etape ale dialogului Imago (oglindire, validare, empatie) și să le aplic nu doar în discuțiile cu soțul meu, ci și în conflictele cu copilul. Dacă de data asta a fost de ajuns doar prima etapă ca să rezolv problema, cine știe ce minuni pot face toate trei?