copilul merită respect

copilul merită respect, limite, trei ani

Colierul și mini-lecția de fizică

Câteodată, în interacțiunile cu copilul meu, se întâmplă lucruri care mi se par mici miracole. Transformarea rapidă a conflictului în cooperare, fără țipete și pedepse, e unul dintre ele.

Abia venisem de la muncă și puștiul m-a întâmpinat vesel. Avea în mână un șirag lung de mărgele pe care-l balansa încoace și încolo. Ne-am pupat, ne-am bucurat, în timp ce el legăna șiragul din ce în ce mai aproape de mine.

Mai întâi ușor, apoi cu forță. Până a ajuns să mă plesnească pur și simplu.

„Să știi că doare, Victor. Nu e bun pentru joacă, mărgelele sunt prea tari.”

Degeaba. Urmează o nouă plesnitură. Ajunge! îmi spun. Dacă nu înțelege de vorbă bună, urmează acțiunea. Așa făceam când era mai mic: îi luam pur și simplu din mână jucăria cu care lovea. Deci, foarte calmă, îi smulg șiragul dintre degetele încleștate și îl pun sus pe raft, unde un băiețel de trei ani nu poate ajunge.

Doar că ceva nu mi se pare în regulă. În plânsul lui aud revoltă și durerea de a fi nedreptățit. Mă pun o clipă în locul lui și prin minte îmi fulgeră două gânduri: Ce ție nu-ți place altuia nu-i face și Copilul e o persoană care merită respect.

Ce înseamnă să-l respect? Printre altele, înseamnă să-l tratez ca pe o ființă umană, nu ca pe o mică sursă de belele. Și să mă raportez la cine este el în prezent, nu cine aș vrea eu să fie sau cine era în urmă cu un an. Realizez brusc că el nu mai e copilul foarte mic de altădată. Acum e capabil să stea patru ore la grădiniță și să coopereze cu educatoarele, să se joace cu colegii; a devenit mult mai independent. Sunt mândră de el când doamnele îmi spun în fiecare zi ce frumos s-a purtat. Dar când încearcă să-și afirme independența și acasă, eu îl tratez tot ca pe copilul mic de altădată… Îmi dau seama că nu e corect. Iau colierul de pe raft.

Dacă n-a înțeles „de vorbă bună”, poate asta nu înseamnă că e incapabil să înțeleagă. Ci poate că vorba mea nu a fost, de fapt, bună. N-a fost „ce trebuie”. Hai să încerc altfel. O să-i vorbesc ca unei persoane inteligente.

Mă apropii de băiețelul care plânge pe patul lui.

„Uite, Vic. Uite colierul. Vezi ce tari sunt mărgelele astea? Dacă te ating încet cu ele, te doare?

„Nu.”

„Deci mărgelele nu sunt dureroase. Dar dacă le dau viteză, crezi că o să doară? Vrei să încerci cum se simte colierul când lovește cu viteză?”

„Nu vreau.”

„Bine, atunci nu lovesc în tine, lovesc salteaua. Vezi ce tare se aude? Crezi că dacă salteaua ar simți, ar durea-o?”

„Cred că da!”

„Tu, dacă atingi încet ușa cu capul, simți durere? (Nu). Dar dacă ușa vine peste tine cu viteză? (Da). Hai să încercăm cu o pernă, doare? (Nu!) Care e diferența dintre ușă și pernă? (Ușa e tare, perna e moale). Uau, Vic, cred că tocmai am descoperit amândoi ceva! Dacă lucrurile tari vin peste tine cu viteză, atunci simți durere! Dar fără viteză nu te dor deloc! Ce interesant! Nu-i așa că nu știai asta?”

Suntem amândoi entuziasmați. El a uitat de plâns și deschide ochii mari, în timp ce-mi răspunde cu o mirare comică: „Nu știam asta!” Iar eu sunt copilărește încântată fiindcă, deși filoloagă certată cu științele exacte, îmi amintesc totuși niște noțiuni de fizică de prin liceu. E ca și cum acest scurt moment „științific” ne-a scos din lupta noastră măruntă pentru putere. Pentru că micuțul a simțit gustul unei alte puteri: aceea de a gândi și de a înțelege. Și am simțit amândoi că dincolo de noi se întinde o lume mare și fascinantă.

Colierul zace uitat pe podea, băiețelul se joacă acum cu mașinuțele. Nici nu se mai gândește să mă lovească. I l-am dat, dar nu-l mai vrea. Se simțea mare și puternic când lovea; acum se simte mare și puternic pentru că i-am dat atenție și i-am vorbit cu respect, ca unei persoane inteligente, nu ca unui cățeluș dresat care trebuie să execute comenzi. El descoperise pe cont propriu că e interesant să lovești pe altcineva cu colierul și nu era gata să se despartă de această descoperire. În orice caz, nu de dragul unui principiu moral care înseamnă deocamdată foarte puțin pentru el („Nu e bine să îi lovești pe alții”). Dar când i-am oferit altceva în schimb, când i-am oferit „hrană pentru creier” livrată cu atenție și respect, a fost gata să dea drumul descoperirii lui. La un moment dat îi voi reaminti că nu e o idee bună să lovești oamenii cu coliere, și sunt șanse mari să țină minte…

copilul merită respect, limite, trei ani

Ține minte trei cuvinte: „tu spui că…”

Când băiețelul îmi cerea insistent încă un peștișor gumat, iar eu nu voiam ca el să depășească doza zilnică, a trebuit să-i spun nu… dar cum am făcut ca el să accepte nu-ul meu?

Era seară și strângeam prin bucătărie, micuțul își făcea și el de lucru pe lângă mine când deodată îl aud: „Mami, mai vreau un peștișor!”. Vorbea de peștișorii „lui” gumați cu ulei de pește și vitamina D, cu gust de fructe. Ia câte doi zilnic, și nu știu prin ce minune a ajuns să-i considere o delicatesă de soi.

„Ai luat doi deja, pe cutie scrie să nu iei mai mulți!”

„Dar eu vreaaau! Vreau să simt gustul! Te rooog!”

La început mi-am spus că n-ar fi mare lucru dacă aș face o excepție. Apoi m-am gândit că e o ocazie bună să exersăm respectarea regulilor, așa că i-am explicat că suplimentele nu sunt alimente și e bine să facem cum scrie pe cutie. Asta nu l-a convins. Nici măcar efectul laxativ menționat în prospect nu l-a impresionat.

„Vreau să simt gustul! Îmi place mult! Te roooog!”

Habar n-aveam ce să fac. În lipsă de alte idei, am repetat pur și simplu vorbele lui, așa cum se recomandă în etapa de „oglindire” din dialogul Imago. „Tu spui că vrei să simți gustul, fiindcă îți place mult.”

Sunt sigură că dacă nu făceam asta, dacă nu repetam cuvânt cu cuvânt ce a spus el, nu-mi venea ideea salvatoare. Pentru că exact după ce am repetat, mi s-a aprins beculețul.

„Am o idee! Spui că vrei să simți gustul. Ce-ar fi să desfacem folia, să ții un pic peștișorul în gură ca să simți gustul, și-apoi să îl punem la loc?”

Spre uimirea mea, a fost entuziasmat. „Da! Hai să desfacem folia!”

„Dar promiți că apoi îl scoți imediat din gură?”
„Promit!”

Și asta a fost tot. El a simțit gustul mult dorit, apoi a scos imediat peștișorul din gură, fără să protesteze câtuși de puțin.
Iar eu, după ce am savurat mica mea victorie (simțindu-mă pentru o clipă la fel de șmecheră ca Porția lui Shakespeare când a recurs la celebra ei strategie pentru a-i veni de hac lui Shylock), am rămas pe gânduri. Nu îl auzisem cu adevărat până când nu am repetat cuvintele lui, până când nu m-am concentrat sincer asupra dorinței lui. Mintea mea fusese prea ocupată să ruleze tot felul de alte gânduri: oh, nu, iar cere chestii nerezonabile. Iar se încăpățânează. Cu cine-o fi semănând… Iarăși țipă și ne aud vecinii. Ce mă fac? Ce copil imposibil… Când am repetat spusele lui, asta m-a făcut să-mi încetez brusc văicăreala internă. Am devenit conectați, egali ca importanță. I-am luat dorința în serios ca pe unei persoane care merită respect, nu a unui copil mic și râzgâiat care trebuie „pus la locul lui”. Și atunci totul s-a schimbat ca prin farmec.

Mi-am promis să nu uit cele trei etape ale dialogului Imago (oglindire, validare, empatie) și să le aplic nu doar în discuțiile cu soțul meu, ci și în conflictele cu copilul. Dacă de data asta a fost de ajuns doar prima etapă ca să rezolv problema, cine știe ce minuni pot face toate trei?

copilul merită respect, trei ani

Hai să facem un experiment!

Stăm la masa de seară când copilul spune că vrea să pună boabe de năut în sticla cu apă.
Mama-care-le-știe-pe-toate se grăbește să răspundă. „Nici vorbă! Nu se poate. La masă nu ne jucăm cu mâncarea. O să murdărești apa din sticlă, o sa aruncăm boabele la gunoi, și boabele alunecă foarte ușor și pot sa-ți intre pe gât și te îneci!” (Frumoasă colecție de previziuni întunecate…)

„Dar vreau să încerc!”

De ceva timp am început să-i repet cât e de important să încerci lucruri noi în loc să îl iei pe nu pot în brațe. Acum micuțul aplică lecția asta în felul lui. Vrea să încerce un lucru nou, și eu ce fac? Tocmai eu spun că nu se poate, fiindcă „știu eu” că nu e bine. Ce-ar fi să nu mai fiu o mamă-care-le-știe-pe-toate și să fiu în schimb o mamă-care-învață? Să îl las să experimenteze, să își transforme ideea în realitate… Chiar așa copilărească și naivă cum e.

Aleg să nu le știu pe toate, ci să le descopăr împreună cu el. Vocea mea sună brusc entuziasmată: „Bine, hai să încercăm! Hai să facem un experiment! Trebuie doar să fii atent să nu lași boabele să îți alunece pe gât.”

Copilul (bucuros): „O să fiu atent! Să încercăm!”

Și așa am descoperit și eu că boabele de băut nu murdăresc apa; că boabele alunecă greu, iar jumătățile aproape deloc; că sticla trebuie înclinată într-un unghi anume; că, dacă ești atent la felul cum ții limba, nu ai cum să te îneci… Iar copilul a mai descoperit că mama îi ascultă ideile și îl înțelege; că năutul nu e o mâncare plictisitoare; că are idei distractive și că poate reuși ce și-a propus; că, pe scurt, poate.

Zece minute mai târziu stăm pe covorul din sufragerie, când copilul vine cu o altă idee scandaloasă. „Poți să treci pe sub placa de echilibru, mami? Hai, încerci?”

Mama-care-le-știe-pe-toate (revoltată): „Bineînțeles că nu, e imposibil, e mult prea mică pentru mine! Are doar 15 centimetri înălțime! Nu pot și, sincer, nici n-am chef să încerc!”
Atâta doar că MCLSPT nu a apucat să spună cuvintele astea decât în capul ei. Pentru că mama-care-învață, după victoria recentă, a fost mai rapidă. „Hai să încerc! S-ar putea să fie cam greu, dar hai să vedem ce iese!” Și cu râsete, cu țipete, cu chiu, cu vai, mai trăgând și ridicând de placă, mama a reușit.
Dacă mama poate, atunci și eu pot. Asta aș vrea să se audă în mintea lui. Nu vreau ca vocea mea să spună doar „nu poți, nu se poate, nu ai voie, e periculos”. Vreau să zică altceva, că viața e frumoasă și chiar dacă e grea uneori, merită să încerci…


„Felul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară.” (Peggy O’Mara)

Nu trece mult și începe să-mi arate tot felul de „acrobații” inventate de el și mă invită să le încerc și eu. Ba chiar se oferă să mă învețe. „Uite, mami, mai întâi ridici un picior și apoi te învârți și sari, uite așa! Hai, încerci?” Îmi vine să râd de tonul lui didactic, dar bineînțeles că sunt cea mai serioasă elevă a lecțiilor lui de gimnastică. Și undeva, printre râsete și căzături pe saltea, în aceste momente în care copilul știe și poate, se mai adaugă câteva cărămizi la acel edificiu misterios numit Stima de sine. Stima aceea de sine despre care citim cărți și articole, dar pentru noi adulții mereu pare să fie prea târziu, mereu pare să fie enorm de mult de reparat.

Poate că stima de sine și încrederea în forțele proprii se construiesc cel mai bine în aceste momente aparent banale, dar atât de importante pentru copil. În aceste mici interacțiuni care îi arată că lucrurile pe care le gândește, spune și face au valoare. Da, chiar au valoare, pentru că ne fac să ne distrăm, să râdem împreună, să vedem brusc realitatea din alt unghi. Valorează poate mai mult decât o jucărie cumpărată de la magazin! Avem tendința să spunem că micuții fac prostii. Împrăștie cărțile din bibliotecă pe covor? Toarnă apă în farfurie? Rupe șervețelul fâșii? Măi, da’ ce de prostii face copilul ăsta!

Sau poate că nu face prostii. E într-un proces foarte important: își exersează îndemânarea. Poate construiește o alee. Face un mini-lac. Sau aripi de fluture.

Atât de multe „prostii” ale copiilor sunt manifestări de creativitate și nu fac, de fapt, niciun rău. Nu distrug nimic, poate doar câteva prejudecăți. Cer un mic efort: să ieșim din tiparele comodității noastre, să acceptăm că obiectele pot fi folosite și altfel decât de obicei. Și apoi să facem curat împreună, să ștergem apa, să adunăm hârtiile. Cât poate să dureze? Dacă programul ne dă voie, atunci hai să încercăm, și spor la prostioare, copilul meu iubit! Asta e de fapt meseria ta: să te joci, să experiementezi, să descoperi. Și pentru asta, mama are timp.

copilul merită respect, doi ani

Ce bine că mi-am ținut gura!

Ne jucăm pe covor când, deodată, îl văd pe copil că începe să zgâlțâie un scaun. Alertă!!! aud o voce adânc în mintea mea. Are doar doi ani și jumătate! Cade și se lovește! Oprește-l ACUM!

Doar că ceva, nu știu prea bine ce, mă face să tac. Apoi îmi dau seama: scaunul nu e chiar atât de mare și el nu e chiar atât de mic. Hai să am încredere în el și să vedem ce se întâmplă!

Cu grijă, parcă măsurându-și puterile, băiețelul culca scaunul pe o parte. A reușit! Încearcă să se urce pe el. Îmi țin respirația. Dar nu se întâmplă cum mă temusem: în loc să cadă, micuțul se descurcă perfect. Parcă ar descoperi o jucărie deșteaptă ieșită din vreun atelier Montessori. Tălpile mici își găsesc ușor puncte de sprijin și trec dintr-o parte în alta, iar băiețelul sare pe covor, aterizând mai întâi înăuntrul scaunului, apoi în afara lui. Reia schema din nou și din nou, îmbogățind-o cu noi elemente. E foarte încântat. Parcă ar fi un mic gimnast care se antrenează, absorbit de mișcările lui, fără să se plictisească. Iar eu mă felicit în gând că nu m-am lăsat condusă de frică și mi-am ținut gura. Aș fi stricat poate, cu frica mea exagerată, un moment de concentrare profundă care la această vârstă e aur curat pentru copil. Pentru că, după cum spune Maria Montessori, atunci când se joacă profund absorbit de activitatea lui, „copilul se construiește pe sine”.

Pauză publicitară: Întărirea încrederii în sine, exersarea motricității și a capacității de concentrare? Le veți oferi pe toate copilului dumneavoastră punându-i la îndemână acest minunat scaun solid și ținându-vă gura! Costul? Zero lei și un strop de atenție!

Apropo de cost. Peste câteva ore, după ce a terminat masa de prânz, băiețelul se apucă să rupă în fâșii lungi un șervețel de hârtie. Imediat îmi răsare în minte, de undeva din vremuri străvechi, replica: „Lasă șervețelul ăla în pace, costă bani, la masă mâncăm, nu facem mizerie!”

Așa probabil aș fi zis, dacă nu mi-ar fi trecut prin minte o idee cu totul nouă. Cât poate, la o adică, să coste acel șervețel?

Și în timp ce stau astfel, pierdută în reverii vag matematice, îl aud pe puști explicându-mi: „Fac hârtiuțe pentru copiii mei de la școală, să se joace cu ele!”

Deci stai puțin, el chiar are o logică în spatele acestei „prostii”? Nu o face doar de dragul de a mă scoate pe mine din sărite? Explicația e de fapt simplă: m-a văzut de multe ori pregătind materiale pentru orele mele de engleză și acum nu face altceva decât să mă imite, în felul lui. Din nou mă felicit că nu l-am certat inutil.

El continuă să îmi povestească foarte serios despre copiii lui de la școală cărora, chipurile, le predă. După care duce hârtiile zdrențuite în sufragerie, unde le transformăm în fluturi și începem să strigăm amândoi cu entuziasm: fly, fly, butterfly!, agitându-le prin aer. Pronunță perfect, fără să își dea măcar seama de intențiile mele didactice. Și niciodată o jucărie educativă nu a costat atât de puțin.

Cum ar fi dacă aș încerca mai des să „salvez” nu obiecte, ci momente cu copilul meu? Da, știu că e important ca el să învețe să nu strice lucrurile. Dar cred că un copil fericit, echilibrat, care primește de la părinții lui timp și atenție, nu are cum să devină un sălbatic care distruge tot ce îi cade în mână.

Cum ar fi dacă aș avea încredere că în mintea lui se întâmplă lucruri care merită să fie ascultate? Dacă aș înțelege odată și pentru totdeauna ca acest copil nu e în primul rând un autor de „prostioare”, ci o persoană care gândește, o inteligență în plină și uluitoare dezvoltare?

Cum ar fi dacă aș înțelege că e mai important să îi ascult ideile, să îi încurajez inițiativele (și să umplem podeaua cu hârtii), decât să fie mereu curat pe jos? Bine ai venit, Dezordine! Ne vedem mai încolo, Casă Ordonată! Acum am o întâlnire care nu poate fi amânată, cu cineva extrem de important…