gestionarea emoțiilor

Când sinceritatea e cea mai bună strategie

E seară și tocmai am venit obosită de la muncă. Copilul mă întâmpină vesel. El nu știe cât de tare mă dor picioarele sau cât de grea a fost azi ora cu grupa de preșcolari. El știe doar că a venit mama acasă. De când a început grădinița, petrecem împreună doar trei ore după amiaza, plus serile. Mi se pare atât de puțin…

Îl îmbrățișez, ne bucurăm, toate bune și frumoase. Până când îl aud:

„Hai să facem amândoi o prăjitură!”

Să fac o prăjitură e ultimul lucru pe care l-aș vrea în clipa asta. Nu sunt una din acele gospodine norocoase pe care gătitul le relaxează. Dar îmi aduc aminte că am decis să fac din timpul cu copilul o prioritate. Și ceva din vocea lui mă convinge. Dacă asta înseamnă pentru el „timp de calitate”… fie! Pot să fac asta? Nu ca să „mă sacrific” pentru copil, ci ca o alegere a mea? Da, pot și vreau! Să facem prăjitură, deci!

Uitate pe o etajeră, câteva pere cam prea coapte parcă mă imploră să lupt contra risipei alimentare. Simțindu-mă virtuoasă, caut o rețetă simplă de de prăjitură cu pere și mă pun pe treabă. Micul cofetar stă cocoțat pe un scaun lângă mine și mă „ajută”: împrăștie făina pe lângă castron, vine cu idei originale precum „hai să mai punem un ou”… Nu știu cum fac mamele care se distrează gătind împreună cu copiii lor, că mie acum nu prea îmi iese. Parcă aș naviga printre obstacole – să fiu atentă și la cantități, și la manevre, și la copil. Faptul că mi-a ieșit compoziția prea groasă nu mă ajută deloc. Sigur am pus prea multă făină! Of, și eu care credeam că e o rețetă simplă… Simt cum mă enervez. Încerc să rămân calmă și să nu explodez, dar picioarele obosite îmi pulsează dureros. N-aș vrea nimic mai mult în clipa asta decât să mă întind pe canapea. Adaug niște lapte și amestec cu furie în castron. Așa-mi trebuie dacă mă iau după copil!

„Dar de ce te superi? Că eu nu m-am supărat!”, aud deodată vocea lui liniștită.

Mi-a simțit enervarea din mișcări, fără să zic niciun cuvânt. Are niște senzori incredibil de fini.

De ce? Nu din cauza ta, micuțul meu. Ci pentru că în seara asta mi-a trebuit o tonă de răbdare pentru un elev hiperactiv și am ieșit de la oră stoarsă ca un burete. Pentru că valul cinci, pentru că oboseala, pentru că viața.

Nu mai am putere să mă gândesc la vreo strategie sau la cum să ambalez mai frumos răspunsul, așa că recunosc simplu, cu sinceritate: „Sunt obosită, iubitul meu mic, și îmi e greu să am răbdare… Pur și simplu îmi e greu.” 

Ce face el în secunda doi mă amuțește. Fără o vorbă, așa cum stă cocoțat lângă mine pe scaun, își aruncă brațele mici în jurul meu și mă îmbrățișează.

Ca prin farmec mi se evaporă toată enervarea și în urma ei rămâne un fel de liniște aurie, rotundă ca o pară coaptă, fără vorbe, fără gânduri, doar iubire și acceptare. Din camera vecină se aude muzica. Parcă abia acum îmi dau seama cât de frumos e la noi în bucătărie!

Zâmbesc cu nasul în părul lui ciufulit, mângâindu-l peste bluza mânjită de făină.

Ce bine e să spui exact ce simți și să te îmbrățișeze cineva atunci când ți-e greu! Să te accepte imediat, exact așa cum ești!

Ce bine ar fi dacă aș ține minte să fac și eu asta pentru tine! Când ești supărat, când ești nervos și greu de iubit, să îți arăt că te iubesc și te accept exact așa cum ești în acea clipă!

Uneori sinceritatea e cea mai bună strategie. E cel mai deștept lucru să îi arătăm unui copil ce înseamnă să comunici cu adevărat. Și da, pot păși pe această linie fină: să fiu autentică fără să mă văicăresc în fața copilului, sau să îmi vărs nervii pe el. Dar nici să nu îmi pun mereu masca de stoic, afișând o veselie falsă atunci când simt că explodez. Pentru că oricum copilul va simți lipsa mea de autenticitate. Aș vrea ca el să mă vadă așa cum sunt chiar și atunci când nu mai am resurse, să mă vadă respirând adânc, depășind greul, găsind puterea de a merge mai departe.

Prăjitura a crescut frumos și în seara asta parcă a ieșit mai gustoasă ca oricând…