trei ani

conectare, limite, soluții prin joc, trei ani

Am testat empatia și funcționează

Sursa: David Travis, Unsplash

A trecut sezonul sărbătorilor și al cadourilor, dar legat de ele mi-a rămas în minte un moment care m-a învățat o lecție valoroasă. Din nou despre puterea jocului și a empatiei, și de ce este empatia mereu primul pas.

Sărbătorile înseamnă, printre altele, multe colete și cadouri, iar mai nou cutiile înseamnă și… umplutură: așa-numita lână de lemn, hârtie sau carton. Acele șuvițe foarte subțiri, asemănătoare unor paie, care parcă se lipesc de haine și de covoare.

Ei bine, imaginați-vă un copil care a dat iama în cutia cu „paie”. Imaginați-vă că îl vedeți din pragul sufrageriei cum și-a umplut mâinile și se pregătește să arunce în jur. Și imaginați-vă un covor foarte pufos, cu firul gros și lung, din care nu poți scoate „paiele” decât dacă aspiri zdravăn. Iar pe cele încăpățânate le culegi una câte una, scormoning covorul cu degetele.

Automat se aprind beculețele de alarmă. E genul de moment în care uiți toate teoriile de parenting și nu te mai gândești decât că ăsta micu’ îți dă casa peste cap.

„Pune imediat la loc paiele, o să faci mizerie pe covor! Pune-le la loc acum!”

„Nuuuu! Vreau să mă joc cu ele!”

„Dacă nu le lași de bunăvoie, o să ți le iau eu cu forța!”

„Nuuuuu! Dacă mi le iei cu forța o țip tare de tot!”

Și bineînțeles că țipa deja.

Și atunci mi-am amintit de mantra Uraniei Cremene. Conectare, apoi corectare. Empatie înainte de toate. Am respirat adânc și m-am lăsat la nivelul lui, pe covor. Care e punctul lui de vedere, de fapt? De ce îi plac atât de mult paiele astea? Cum pot să văd lumea prin ochii lui?

E ca și cum am apăsat pe un buton și am ajuns dintr-o dată în alt loc, dincolo de furie și de panică. Sunt în stare să gândesc, să fiu prezentă și conștientă, să-mi conectez simțurile la lumea din jur. Și să empatizez de-adevăratelea, nu doar din vorbe. „Măi, dar ce paie interesante, parca sunt niște norișori pufoși! Ia uite ce frumos miros, a lemn!… Și cum foșnesc dacă le strângi în mână! Mi-ar plăcea și mie să mă joc cu ele! Să știi că aici nu e cel mai bun loc, că ne va fi greu să curățăm covorul apoi. Ce zici, unde să ne mutăm noi doi?… Hai dincolo, pe parchet! Acolo nu e nicio problemă să le aruncăm peste tot!”

Zis și făcut. Băiețelul se liniștește, mă urmează fără nicio obiecție și ne mutăm cu tot cu paie pe parchet. Improvizez și un scenariu: „Noi eram doi dinozauri care se jucau cu fân…”

„Bine! Tu erai puiuțul și eu eram mama”, propune el o schimbare de roluri.

Și cei doi dinozauri încep să se joace, aruncă paie în aer și peste tot în jur. Răsuflu ușurată, furtuna a trecut. Ne distrăm și râdem împreună, efectiv m-a cuprins un chef de joacă autentic. Și la un moment dat puiuțul (adică eu) are o idee năstrușnică: apucă o mână de paie și se pregătește să le arunce pe covor. Acum să-l văd cum reacționează!

„Stai! Nu e bine să arunci pe covor, că se murdărește!”, zice prompt Băiețelul, din rolul lui de mamă dinozaur.

„Dar eu vreau să arunc acolo, așa îmi place mie!”, miorlăie puiul de dinozaur, cu încăpățânare.

Mama-dinozaur e descumpănită. Apoi se hotărăște și, cu multă blândețe, zice: „O să te țin de mânuțe! Știu că vrei să te joci, știu că ți-e greu! Dar nu se poate pe covor!”

Mă apucă de încheieturi cu mânuțele lui mici și mă ține cu fermitate. Are cea mai caldă și mai blândă privire din lume. Mă topesc când îl aud cu „știu că ți-e greu”, expresie pe care i-am repetat-o de atâtea ori în momente dificile. Și în același timp mă pufnește râsul când îl văd în rol de mămică empatică, după ce acum zece minute umplea casa cu țipete.

Uite că empatia funcționează! Fără empatie, m-am uitat la el și am văzut un copil dificil, pornit să-mi facă necazuri. Cu „ochelarii” empatiei am văzut un copil normal, dornic de joacă, fascinat de un lucru nou, și poate, cine știe, încercând să-mi transmită prin țipete mesaje pe care nu le-am auzit altfel. Actul de a empatiza m-a schimbat în primul rând pe mine, m-a calmat, m-a făcut să văd cu adevărat lucrurile din alt unghi. M-a ajutat să fiu creativă și să găsesc soluții acolo unde altfel nu aș fi văzut decât probleme.

Și apoi, schimbarea mea l-a cuprins și pe el. L-a ajutat și pe el să vadă punctul meu de vedere…

Au trecut de atunci câteva săptămâni bune și paiele sunt în continuare în coșul lor în sufragerie (pur și simplu le găsesc decorative și mi-e greu să le arunc). Dar băiețelul nu a mai încercat niciodată să le împrăștie pe covor. Cine știe, poate că „învățându-mă” pe mine, din rolul lui de mamă dinozaur, a internalizat mesajul mult mai bine decât aș fi reușit prin țipete și pedepse.

soluții prin joc, trei ani

Joc de trezit somnoroșii dimineața

Sursa: Spencer, Unsplash

„Scoală-te, scoală-te, puturosule!

Nu mă scol, nu mă scol, că rămâne patul gol!”

Când îmi amintesc acest cântecel cu care ne trezea tata, mi se pare foarte amuzant, dar în copilărie nu eram de aceeași părere. 🙂

Timpul a trecut și acum trebuie să mă ocup, la rândul meu, de trezirea unui mic somnoros. Din experiența de până acum, am adunat câteva strategii care s-au dovedit utile (cred că fiecare părinte de somnoros are arsenalul propriu!)

În primul rând pun muzică. Ceva nu foarte lent, dar nici foarte rapid, care să nu smulgă copilul brusc din somn, ci doar să-l învioreze. În ultima vreme am apelat des la această bucurie de piesă.

Apoi masaj pe spate. Iar dacă masajul nu ajută, trec la jocul cu piticul alpinist.

„Piticul” e un personaj care e mereu cu mine și mă scoate din diverse situații încurcate. Corpul lui e format doar din două picioare super rapide: arătătorul și mijlociul de la mâna mea dreaptă. Povestea piticului alpinist începe cam așa:

„Într-o zi, piticul se gândi să se urce pe muntele Picioruș. Ajunse în vârf și chicoti mulțumit: ha ha ha, nu mă mai dă niiiimeni jos de aici! Dar el nu știa că în curând urma să înceapă un cutremur… Priviți! A început! Muntele Picioruș se clatină cu putere!” (Puștiul începe să miște piciorul, dar eu mă țin bine cu cele două degete de pijamaua lui. Așa că e nevoit să scuture mai tare. Până la urmă, Piticul cade pe cearșaf, spre satisfacția micuțului care chicotește pe înfundate, cu ochii închiși.) „Însă Piticul nu se lăsă și porni mai departe. Descoperi muntele Cot și se cățără rapid pe el. De aici nu mai cad, se gândi el. Cum? Alt cutremur? O, nu! Muntele Cot se zguduie zdravăn! Piticul căzu din nou…”

Și uite așa, Piticul escaladează alți și alți munți, iar băiețelul se scutură zdravăn, până se trezește în hohote de râs. În cele din urmă, Piticul renunță și o ia la fugă. Dar puștiul pleacă în urmărirea lui și îl prinde… chiar la bucătărie, unde îl așteaptă micul dejun.

E important nu doar să se trezească, ci și să se trezească bine dispus.

E important nu doar să ieșim pe ușă și să ajungem la grădi, ci și ca înainte de asta să își ia porția de joacă, râs, conectare. Să plece de acasă cu rezervorul emoțional umplut, atât cât se poate în timpul scurt pe care îl avem. Și așa, parcă toată dimineața devine mai frumoasă.

soluții prin joc, trei ani

Un peisaj în farfurie

„T-rex mârâi încet, pregătindu-se de atac. Lângă stâncile albe, crocodilii nu bănuiau nimic. Dormeau adânc, pe jumătate acoperiți de apa verzuie a râului în care se reflectau norii pufoși de pe cer. Când, deodată, gheara metalică se întinse și dinozaurul porni la atac…”

Fragmentul pe care tocmai l-ați citit nu face parte dintr-o poveste cu dinozauri sau din vreun joc video sângeros. Realitatea arată mult mai pașnic: stâncile albe sunt niște cubulețe de brânză, iar râul e făcut din felii de castraveți. Norii sunt bucăți de pâine, iar crocodilii, câteva fâșii de ardei kapia. Gheara metalică e, bineînțeles, o nevinovată furculiță.

Iar dinozaurul cel fioros, T-rex-ul atotputernic, nu e nimeni altul decât un băiețel așezat la micul dejun. Face niște mutrișoare războinice atât de adorabile, încât eu (scenaristul, povestitorul și spectatorul acestei povești) mă abțin cu greu să nu râd. În același timp jubilez văzând că da, MĂNÂNCĂ! Și încă singur-singurel! El, fostul bebeluș „mofturos”, actualul copil mai degrabă selectiv. Dar cu care nu avem probleme la masă.

În copilărie i-am văzut pe părinții mei ducând lupte interminabile pentru a-l face pe fratele meu mai mic să mănânce. Îmi amintesc atmosfera tensionată din timpul mesei, nenumăratele îndemnuri, presiuni și tertipuri (ca, de exemplu, ungerea cu miere a unor felii de roșii. Nu încercați asta acasă!)

Așa că am decis că nu o voi lua pe acest drum. Dacă copilul nu vrea un numit aliment, nu voi insista. În schimb, mi-am propus să fac din masă o bucurie.

Nu migălind omuleți de pâine cu ochi de măsline și alte minunății de pe Pinterest, fiindcă îmi lipsesc răbdarea și înclinația pentru așa ceva. În schimb, am pus la punct un sistem rapid și adaptabil la orice avem în frigider, numai bun pentru micul dejun și cină.


Peisajul din farfurie

Acest „peisaj” are câteva elemente cu care jonglez în funcție de ce avem în momentul respectiv. Doar câteva exemple:

-un soare, un cerc tăiat cu cuțitul dintr-un ardei galben sau orice altă legumă galben-portocalie. Soarele perfect: un gălbenuș.
-norișori pufoși de pâine sau albuș de ou
-stânci din brânză, tofu, piept de pui, cartofi
-pietriș de năut, linte, orice fel de boabe
-iarba din salată, castraveți, orice e verde
-flori din bucăți de omletă, sfeclă roșie, boabe de porumb, orice e mic și colorat
-copăcei de broccoli sau conopidă la abur
-crocodili/șerpi/șopârle/bușteni, din orice legumă care se poate tăia într-o formă alungită. Capul, picioarele, ochii – detalii neimportante!
-aproape orice, din aproape orice…

În acest peisaj, puștiul are libertate deplină de acțiune. E fascinat să contribuie atât la crearea, cât și la distrugerea lui. Decidem împreună ce reprezintă fiecare aliment, fiindcă uneori nici eu nu știu de la început. „Oare asta cu ce seamănă?… Am găsit, cu o caracatiță!”

Povestea care transformă totul

Farfuria în sine e doar punctul de pornire. Atracția principală e povestea pe care naratorul o spune în tot acest timp. Să reluăm povestea cu dinozaurul și crocodilii:

„Dinozaurul înhăță cât ai clipi un crocodil care nici nu mai apucă să se apere. Apoi se îndreptă spre o stâncă albă. Oare era destul de puternic ca s-o sfărâme? Da, priviți! (mă adresez eu unui public invizibil), stânca dispăru imediat între dinții lui puternici. Apoi îi veni o idee: ce-ar fi să mănânce un nor pufos? Oare ajunge cu ghearele până la cer? Daaaa, iată-l că apucă un nor și îl mănâncă! Și apoi încă unul! (Povestitorul e impresionat, aproape îngrozit, în timp ce micul dinozatur zâmbește cu încântare). Apoi i se făcu sete și se gândi să bea tot râul! Să vedem, va reuși?…”

Ideea e simplă: povestea nu necesită o imaginație bogată sau un plan prealabil, pentru că ea se țese de la o clipă la alta, după cum alege micuțul mâncarea de pe farfurie. Nu contează că T-rex nu atacă de fapt cu ghearele sau că nu există crocodili roșii. Nu contează că formele și contururile sunt aproximative (fiindcă le facem pe moment, fără să le aranjăm prea mult). Contează doar să ne bucurăm de moment. Întrucât am convenit de la început ce punem în peisaj, nu mai există discuții legate de „nu-mi place”.

În schimb, puștiul vrea să aibă peisaje cât mai colorate și diverse, așa că îl conving să adăugăm în farfurie alimente noi. Dacă gustă, bine, dacă nu gustă, iar bine, nu se supără nimeni, mama dinozaur e și ea flămândă. Important e că alimentele respective sunt acolo și copilul le asociază cu bucuria jocului, și poate că într-o zi le va încerca. (Uneori mă uimește mâncând ceva ce declarase că nu-i place.) Și atitudinea asta relaxată se transmite și la mesele în care nu avem „peisaj în farfurie”, ci mâncare normală, fără povești.

Mănâncă orice? Nu chiar, dar mănâncă echilibrat, din toate grupele piramidei alimentare. E în continuare mai selectiv decât alți copii, dar: stresul legat de mâncare e zero. Și pentru noi, și pentru el. Iar asta cred că e mare lucru.


„Hai, te rog, încă o lingură: una pentru mama, alta pentru tata…”

Fraza de mai sus mi se pare una din cele mai triste strategii de parenting pe care le-am auzit. Adică eu, copilul, trăiesc pentru mama si tata? Eu ca persoană nu contez? Nu e important ce mesaje îmi transmite corpul meu, nu e important să mă bucur de mâncare, ci e important doar să fac altora pe plac? Eu unde sunt în ecuația asta?

Îmi doresc să nu mai existe copii obligați să mănânce, copii pentru care ora mesei devine un chin, și nu plăcere. Până la urmă, mâncatul este un moment de „comuniune” cu lumea din jur (care îți asigură supraviețuirea), este o ocazie de a-ți aminti că ești o parte a unui întreg și nu poți trăi rupt de el. E bucuria experienței că trăiești într-o lume incredibil de diversă, cu atâtea culori, arome, gusturi și texturi…

Dar nu, noi facem din masa copiilor „un capăt de țară”. Obligăm copilul să mănânce de parcă acel corp micuț nu i-ar aparține lui, ci nouă. Insistăm să golească farfuria de parcă acea farfurie ar fi ultima din univers, ultimele fărâme de hrană cu greu adunate, și fără ea va muri de foame și nu va „crește mare și puternic”. Nu e de mirare că copilul simte toată această presiune și reacționează automat prin refuz. Și atunci, în disperare de cauză, părinții apelează la telefon și tabletă pentru a-l face pe copil să mănânce totuși ceva. Și așa intră apoi într-un cerc vicios pe care apoi cu greu îl pot rupe.


Nevoia de autonomie trebuie și ea hrăni

Revenind la peisajul din farfurie, am observat că acest joc nu hrănește doar corpul, ci și, vorbind la figurat, nevoia psihologică a copilului de a avea control asupra lucrurilor. Faptul că poate alege cum și în ce ordine mănâncă îi dă un sentiment de libertate în mica lui lume imaginară. Și apoi, pentru că jocul i-a împlinit această nevoie, pleacă de la masă mai dispus ca în lumea reală să-i facă mamei pe plac; să se îmbrace, să se spele pe dinți și așa mai departe.

De fapt, „libertatea” lui e iluzorie, pentru că tot părintele e cel care a decis acest meniu sănătos, cu vitamine, minerale, fibre și tot restul. Dar fără să i-l impună direct, cu mesajul „mănâncă fiindcă așa trebuie”. Ci pe o cale mai subtilă și mai frumoasă. „Mănâncă, pentru că vrei, pentru că e o bucurie; pentru că îți ofer structură și fantezie, îți dau atenția mea neîmpărțită și dragostea mea. Iar tu le primești și crești și din această hrană nevăzută…”

Iată-mă poetizând pe marginea unui pseudo-sistem la care am ajuns dintr-o joacă, dar care pe noi ne-a ajutat mult. Efectiv, e ceva ce merită încercat. Adaptați-l la copiii voștri, care poate că nu sunt pasionați de dinozauri. Încercați și spuneți-mi cum a fost.

limite, soluții prin joc, trei ani

Părinți contra ecrane: ceva mai bun, ceva real


Cu toții știm că ecranele nu sunt bune pentru copii. Cu toții simțim pe pielea noastră ce înseamnă dependența de ecrane și cât de greu scapi de ea.

Chiar dacă pediatrii recomandă ca după vârsta de 2 ani durata de expunere la ecrane să fie de maxim o oră pe zi, mie personal mi se pare totuși prea mult. În familia noastră ne-am propus să stăm cât mai aproape posibil de… zero. Fără televizor (fiindcă nu avem în casă), fără jocuri pe telefon, fără desene. Până pe la 2 ani, Victor nu a avut niciun fel de treabă cu ecranele. Acum că s-a făcut „băiat mare, de grădiniță”, am pus la punct un sistem de la care ne abatem foarte rar. În timpul săptămânii se uită uneori la un singur cântecel în engleză, ca parte a lecțiilor pe care le fac cu el acasă. Iar în zilele de weekend, are dreptul la trei (nu mai mult de trei) filmulețe de maxim 3-4 minute fiecare, despre orice vrea. El își alege despre ce să fie, iar noi alegem de pe Youtube trei filmulețe pe care le considerăm potrivite – destul de scurte, fără mișcări prea rapide, educative, preferabil în engleză.

Am stabilit că poate să privească fiecare filmuleț de două ori, ca să aibă timp să observe detaliile și să nu rămână cu frustrarea că totul s-a terminat prea repede. Așa, are și libertatea de a alege să vadă lucruri care-l interesează, dar învață și să accepte că timpul la ecrane e limitat și trebuie să aibă grijă cum îl „cheltuie”.

Și totuși… uneori nu e destul.

Acum câteva săptămâni citeam împreună o carte despre animale și la un moment dat am citit despre râsul hienelor. Bineînțeles că a fost foarte intrigat. Oare cum râd hienele? Hai să le auzim, i-am propus fără să mă gândesc prea mult (azi nu aș mai spune asta, nu aș lua niciodată inițiativa de a deschide Youtube-ul dacă nu e nevoie). Și am găsit un filmuleț de două minute, în care două hiene de la zoo „râdeau” de mama focului și se fugăreau una pe alta.

Problema a fost că după aceea el a mai cerut unul. Și încă unul. Și, bineînțeles, s-a supărat când a fost refuzat. Plâns, implorări… Cartea nu îl mai interesa. Sesiunea noastră de lectură se dusese pe apa sâmbetei…

Și atunci, în timp ce căutam frenetic în minte o soluție, mi-a picat fisa. Ce-ar fi să ne jucăm chiar noi de-a hienele?

Să mutăm distracția din online în offline!

„Ce zici, Vic, vrei să fim noi două hiene care râd și se aleargă?”
„Daaaaa! Hai să fim hiene!” Entuziasmul lui era de-a dreptul contagios.

Și a început nebunia și ne-am distrat maxim râzând ca hienele, alergând și rostogolindu-ne peste tot. Și a uitat complet de telefon.

Altă dată era chitit să vadă filmulețe cu fulgere (un asemenea filmuleț fusese folosit drept soluție de urgență, când rămăsese doar cu tatăl lui care lucra de acasă și avea o ședință importantă). I-am arătat imagini în loc de filmulețe. Am vorbit despre fulgere, despre cum se formează, ce este un paratraznet și altele asemenea. Dar după un timp nu a mai fost destul, într-un moment de frustrare a cerut iarăși filmulețe cu fulgere.

Aveam proaspătă în minte întâmplarea cu hienele, așa că am încercat să găsesc o soluție asemănătoare. Nu ne puteam juca propriu-zis de-a fulgerele (deși, dacă am fi avut la la îndemână niște beteală aurie, am fi putut încerca un joc de-a Jupiter!). Dar întrebarea era aceeași: cum mut subiectul în lumea reală într-un mod distractiv pentru el? Cui pe cui se scoate. Trebuie doar să leg fulgerele de o „pasiune” mai puternică decât interesul pentru telefon.

Ce îi place să facă?

Nu a trebuit să mă gândesc prea mult. Băiețelul meu adoră să picteze.

„Am o idee, Vic! Hai să scoatem o coală mare și să pictăm amândoi fulgere strălucitoare pe cerul întunecat!”

Și de data asta ideea a fost un succes, iar telefonul a fost dat uitării. Puteți admira chiar aici „capodopera” noastră:

by Vic & mami

E mai ușor să previi decât să vindeci. E mai ușor să redirecționezi interesul unui copil de trei ani decât să te lupți cu unul de opt-nouă ani, deja dependent de telefon. Dacă facem din ecrane fructul oprit, ele vor deveni cu atât mai atrăgătoare pentru copii. De asta nu ajunge doar să stabilim sisteme, reguli și interdicții. Trebuie să oferim altceva în loc. Da, e interesant să te uiți la hiene pe Youtube, dar e mult mai interesant să te joci cu mama sau cu tata. E interesant să te uiți la fulgerele de pe ecran, dar e și mai interesant să le pictezi. Așa cum poți tu, cu cele două mâini ale tale, cu corpul tău viu mișcându-se într-o lume reală.

Nu știu cum va fi mai târziu, dar pentru un copil de trei ani, principiul funcționează. Acum, când părinții sunt încă partenerii de joacă preferați, când copilul pune atât preț pe mama lui încât plânge dacă nu o vede dimineața la trezire. (Când se va mai întâmpla asta?…) Acum e momentul să îi învățăm că bucuria nu vine din exterior, de la gadgeturi și ecrane. Ci din interiorul nostru, din pasiunile pe care ni le cultivăm, din relații și din timpul petrecut împreună.

copilul merită respect, limite, trei ani

Colierul și mini-lecția de fizică

Câteodată, în interacțiunile cu copilul meu, se întâmplă lucruri care mi se par mici miracole. Transformarea rapidă a conflictului în cooperare, fără țipete și pedepse, e unul dintre ele.

Abia venisem de la muncă și puștiul m-a întâmpinat vesel. Avea în mână un șirag lung de mărgele pe care-l balansa încoace și încolo. Ne-am pupat, ne-am bucurat, în timp ce el legăna șiragul din ce în ce mai aproape de mine.

Mai întâi ușor, apoi cu forță. Până a ajuns să mă plesnească pur și simplu.

„Să știi că doare, Victor. Nu e bun pentru joacă, mărgelele sunt prea tari.”

Degeaba. Urmează o nouă plesnitură. Ajunge! îmi spun. Dacă nu înțelege de vorbă bună, urmează acțiunea. Așa făceam când era mai mic: îi luam pur și simplu din mână jucăria cu care lovea. Deci, foarte calmă, îi smulg șiragul dintre degetele încleștate și îl pun sus pe raft, unde un băiețel de trei ani nu poate ajunge.

Doar că ceva nu mi se pare în regulă. În plânsul lui aud revoltă și durerea de a fi nedreptățit. Mă pun o clipă în locul lui și prin minte îmi fulgeră două gânduri: Ce ție nu-ți place altuia nu-i face și Copilul e o persoană care merită respect.

Ce înseamnă să-l respect? Printre altele, înseamnă să-l tratez ca pe o ființă umană, nu ca pe o mică sursă de belele. Și să mă raportez la cine este el în prezent, nu cine aș vrea eu să fie sau cine era în urmă cu un an. Realizez brusc că el nu mai e copilul foarte mic de altădată. Acum e capabil să stea patru ore la grădiniță și să coopereze cu educatoarele, să se joace cu colegii; a devenit mult mai independent. Sunt mândră de el când doamnele îmi spun în fiecare zi ce frumos s-a purtat. Dar când încearcă să-și afirme independența și acasă, eu îl tratez tot ca pe copilul mic de altădată… Îmi dau seama că nu e corect. Iau colierul de pe raft.

Dacă n-a înțeles „de vorbă bună”, poate asta nu înseamnă că e incapabil să înțeleagă. Ci poate că vorba mea nu a fost, de fapt, bună. N-a fost „ce trebuie”. Hai să încerc altfel. O să-i vorbesc ca unei persoane inteligente.

Mă apropii de băiețelul care plânge pe patul lui.

„Uite, Vic. Uite colierul. Vezi ce tari sunt mărgelele astea? Dacă te ating încet cu ele, te doare?

„Nu.”

„Deci mărgelele nu sunt dureroase. Dar dacă le dau viteză, crezi că o să doară? Vrei să încerci cum se simte colierul când lovește cu viteză?”

„Nu vreau.”

„Bine, atunci nu lovesc în tine, lovesc salteaua. Vezi ce tare se aude? Crezi că dacă salteaua ar simți, ar durea-o?”

„Cred că da!”

„Tu, dacă atingi încet ușa cu capul, simți durere? (Nu). Dar dacă ușa vine peste tine cu viteză? (Da). Hai să încercăm cu o pernă, doare? (Nu!) Care e diferența dintre ușă și pernă? (Ușa e tare, perna e moale). Uau, Vic, cred că tocmai am descoperit amândoi ceva! Dacă lucrurile tari vin peste tine cu viteză, atunci simți durere! Dar fără viteză nu te dor deloc! Ce interesant! Nu-i așa că nu știai asta?”

Suntem amândoi entuziasmați. El a uitat de plâns și deschide ochii mari, în timp ce-mi răspunde cu o mirare comică: „Nu știam asta!” Iar eu sunt copilărește încântată fiindcă, deși filoloagă certată cu științele exacte, îmi amintesc totuși niște noțiuni de fizică de prin liceu. E ca și cum acest scurt moment „științific” ne-a scos din lupta noastră măruntă pentru putere. Pentru că micuțul a simțit gustul unei alte puteri: aceea de a gândi și de a înțelege. Și am simțit amândoi că dincolo de noi se întinde o lume mare și fascinantă.

Colierul zace uitat pe podea, băiețelul se joacă acum cu mașinuțele. Nici nu se mai gândește să mă lovească. I l-am dat, dar nu-l mai vrea. Se simțea mare și puternic când lovea; acum se simte mare și puternic pentru că i-am dat atenție și i-am vorbit cu respect, ca unei persoane inteligente, nu ca unui cățeluș dresat care trebuie să execute comenzi. El descoperise pe cont propriu că e interesant să lovești pe altcineva cu colierul și nu era gata să se despartă de această descoperire. În orice caz, nu de dragul unui principiu moral care înseamnă deocamdată foarte puțin pentru el („Nu e bine să îi lovești pe alții”). Dar când i-am oferit altceva în schimb, când i-am oferit „hrană pentru creier” livrată cu atenție și respect, a fost gata să dea drumul descoperirii lui. La un moment dat îi voi reaminti că nu e o idee bună să lovești oamenii cu coliere, și sunt șanse mari să țină minte…

copilul merită respect, limite, trei ani

Ține minte trei cuvinte: „tu spui că…”

Când băiețelul îmi cerea insistent încă un peștișor gumat, iar eu nu voiam ca el să depășească doza zilnică, a trebuit să-i spun nu… dar cum am făcut ca el să accepte nu-ul meu?

Era seară și strângeam prin bucătărie, micuțul își făcea și el de lucru pe lângă mine când deodată îl aud: „Mami, mai vreau un peștișor!”. Vorbea de peștișorii „lui” gumați cu ulei de pește și vitamina D, cu gust de fructe. Ia câte doi zilnic, și nu știu prin ce minune a ajuns să-i considere o delicatesă de soi.

„Ai luat doi deja, pe cutie scrie să nu iei mai mulți!”

„Dar eu vreaaau! Vreau să simt gustul! Te rooog!”

La început mi-am spus că n-ar fi mare lucru dacă aș face o excepție. Apoi m-am gândit că e o ocazie bună să exersăm respectarea regulilor, așa că i-am explicat că suplimentele nu sunt alimente și e bine să facem cum scrie pe cutie. Asta nu l-a convins. Nici măcar efectul laxativ menționat în prospect nu l-a impresionat.

„Vreau să simt gustul! Îmi place mult! Te roooog!”

Habar n-aveam ce să fac. În lipsă de alte idei, am repetat pur și simplu vorbele lui, așa cum se recomandă în etapa de „oglindire” din dialogul Imago. „Tu spui că vrei să simți gustul, fiindcă îți place mult.”

Sunt sigură că dacă nu făceam asta, dacă nu repetam cuvânt cu cuvânt ce a spus el, nu-mi venea ideea salvatoare. Pentru că exact după ce am repetat, mi s-a aprins beculețul.

„Am o idee! Spui că vrei să simți gustul. Ce-ar fi să desfacem folia, să ții un pic peștișorul în gură ca să simți gustul, și-apoi să îl punem la loc?”

Spre uimirea mea, a fost entuziasmat. „Da! Hai să desfacem folia!”

„Dar promiți că apoi îl scoți imediat din gură?”
„Promit!”

Și asta a fost tot. El a simțit gustul mult dorit, apoi a scos imediat peștișorul din gură, fără să protesteze câtuși de puțin.
Iar eu, după ce am savurat mica mea victorie (simțindu-mă pentru o clipă la fel de șmecheră ca Porția lui Shakespeare când a recurs la celebra ei strategie pentru a-i veni de hac lui Shylock), am rămas pe gânduri. Nu îl auzisem cu adevărat până când nu am repetat cuvintele lui, până când nu m-am concentrat sincer asupra dorinței lui. Mintea mea fusese prea ocupată să ruleze tot felul de alte gânduri: oh, nu, iar cere chestii nerezonabile. Iar se încăpățânează. Cu cine-o fi semănând… Iarăși țipă și ne aud vecinii. Ce mă fac? Ce copil imposibil… Când am repetat spusele lui, asta m-a făcut să-mi încetez brusc văicăreala internă. Am devenit conectați, egali ca importanță. I-am luat dorința în serios ca pe unei persoane care merită respect, nu a unui copil mic și râzgâiat care trebuie „pus la locul lui”. Și atunci totul s-a schimbat ca prin farmec.

Mi-am promis să nu uit cele trei etape ale dialogului Imago (oglindire, validare, empatie) și să le aplic nu doar în discuțiile cu soțul meu, ci și în conflictele cu copilul. Dacă de data asta a fost de ajuns doar prima etapă ca să rezolv problema, cine știe ce minuni pot face toate trei?

copilul merită respect, trei ani

Hai să facem un experiment!

Stăm la masa de seară când copilul spune că vrea să pună boabe de năut în sticla cu apă.
Mama-care-le-știe-pe-toate se grăbește să răspundă. „Nici vorbă! Nu se poate. La masă nu ne jucăm cu mâncarea. O să murdărești apa din sticlă, o sa aruncăm boabele la gunoi, și boabele alunecă foarte ușor și pot sa-ți intre pe gât și te îneci!” (Frumoasă colecție de previziuni întunecate…)

„Dar vreau să încerc!”

De ceva timp am început să-i repet cât e de important să încerci lucruri noi în loc să îl iei pe nu pot în brațe. Acum micuțul aplică lecția asta în felul lui. Vrea să încerce un lucru nou, și eu ce fac? Tocmai eu spun că nu se poate, fiindcă „știu eu” că nu e bine. Ce-ar fi să nu mai fiu o mamă-care-le-știe-pe-toate și să fiu în schimb o mamă-care-învață? Să îl las să experimenteze, să își transforme ideea în realitate… Chiar așa copilărească și naivă cum e.

Aleg să nu le știu pe toate, ci să le descopăr împreună cu el. Vocea mea sună brusc entuziasmată: „Bine, hai să încercăm! Hai să facem un experiment! Trebuie doar să fii atent să nu lași boabele să îți alunece pe gât.”

Copilul (bucuros): „O să fiu atent! Să încercăm!”

Și așa am descoperit și eu că boabele de băut nu murdăresc apa; că boabele alunecă greu, iar jumătățile aproape deloc; că sticla trebuie înclinată într-un unghi anume; că, dacă ești atent la felul cum ții limba, nu ai cum să te îneci… Iar copilul a mai descoperit că mama îi ascultă ideile și îl înțelege; că năutul nu e o mâncare plictisitoare; că are idei distractive și că poate reuși ce și-a propus; că, pe scurt, poate.

Zece minute mai târziu stăm pe covorul din sufragerie, când copilul vine cu o altă idee scandaloasă. „Poți să treci pe sub placa de echilibru, mami? Hai, încerci?”

Mama-care-le-știe-pe-toate (revoltată): „Bineînțeles că nu, e imposibil, e mult prea mică pentru mine! Are doar 15 centimetri înălțime! Nu pot și, sincer, nici n-am chef să încerc!”
Atâta doar că MCLSPT nu a apucat să spună cuvintele astea decât în capul ei. Pentru că mama-care-învață, după victoria recentă, a fost mai rapidă. „Hai să încerc! S-ar putea să fie cam greu, dar hai să vedem ce iese!” Și cu râsete, cu țipete, cu chiu, cu vai, mai trăgând și ridicând de placă, mama a reușit.
Dacă mama poate, atunci și eu pot. Asta aș vrea să se audă în mintea lui. Nu vreau ca vocea mea să spună doar „nu poți, nu se poate, nu ai voie, e periculos”. Vreau să zică altceva, că viața e frumoasă și chiar dacă e grea uneori, merită să încerci…


„Felul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară.” (Peggy O’Mara)

Nu trece mult și începe să-mi arate tot felul de „acrobații” inventate de el și mă invită să le încerc și eu. Ba chiar se oferă să mă învețe. „Uite, mami, mai întâi ridici un picior și apoi te învârți și sari, uite așa! Hai, încerci?” Îmi vine să râd de tonul lui didactic, dar bineînțeles că sunt cea mai serioasă elevă a lecțiilor lui de gimnastică. Și undeva, printre râsete și căzături pe saltea, în aceste momente în care copilul știe și poate, se mai adaugă câteva cărămizi la acel edificiu misterios numit Stima de sine. Stima aceea de sine despre care citim cărți și articole, dar pentru noi adulții mereu pare să fie prea târziu, mereu pare să fie enorm de mult de reparat.

Poate că stima de sine și încrederea în forțele proprii se construiesc cel mai bine în aceste momente aparent banale, dar atât de importante pentru copil. În aceste mici interacțiuni care îi arată că lucrurile pe care le gândește, spune și face au valoare. Da, chiar au valoare, pentru că ne fac să ne distrăm, să râdem împreună, să vedem brusc realitatea din alt unghi. Valorează poate mai mult decât o jucărie cumpărată de la magazin! Avem tendința să spunem că micuții fac prostii. Împrăștie cărțile din bibliotecă pe covor? Toarnă apă în farfurie? Rupe șervețelul fâșii? Măi, da’ ce de prostii face copilul ăsta!

Sau poate că nu face prostii. E într-un proces foarte important: își exersează îndemânarea. Poate construiește o alee. Face un mini-lac. Sau aripi de fluture.

Atât de multe „prostii” ale copiilor sunt manifestări de creativitate și nu fac, de fapt, niciun rău. Nu distrug nimic, poate doar câteva prejudecăți. Cer un mic efort: să ieșim din tiparele comodității noastre, să acceptăm că obiectele pot fi folosite și altfel decât de obicei. Și apoi să facem curat împreună, să ștergem apa, să adunăm hârtiile. Cât poate să dureze? Dacă programul ne dă voie, atunci hai să încercăm, și spor la prostioare, copilul meu iubit! Asta e de fapt meseria ta: să te joci, să experiementezi, să descoperi. Și pentru asta, mama are timp.

emoții, furie, soluții prin joc, trei ani

Cum am transformat conflictul în joacă

E seara târziu și copilul vine cu tatăl lui din vizită de la bunici. E obosit, ora de culcare e aproape depășită.
Odată cu ei intra în casă și doi musafiri neobișnuiți: un păstrăv și o doradă, proaspeți și eviscerați. Solzii doradei strălucesc sub ambalajul de plastic, iar păstrăvul ne privește fix cu ochii lui rotunzi. Destul pentru ca puștiul să fie fascinat.

„Nu vreau să-i punem în frigider! Vreau să-i deschidem! Vreau să-i deschiiiiiidem!”

Degeaba îi explică tatăl lui că peștii sunt în ambalaj vidat (vidat? ce-i aia?), că dacă deschidem ambalajul nu vor mai fi la fel de proaspeți peste două zile, când o să-i gătim. Explicațiile nu au nicio valoare, el vrea să-i deschiiiidem! Oftez, pregătindu-mă sufletește pentru țipete și lacrimi. Pentru că are doar trei ani și e obosit.

Când deodată, mă trezesc la realitate și încep să gândesc. De ce vrea el de fapt să deschidă ambalajul? Pentru că e curios, noutatea îl atrage. E o nevoie perfect legitimă. Cum să-i satisfacem această nevoie, dar altfel decât vrea el? Fiindcă am hotărât deja că nu vom ceda țipetelor și vom păstra o limită odată ce am stabilit-o.

Și știu răspunsul: prin joc. Dacă nu poate primi noutatea pe care o dorește (să atingă peștii), va primi în schimb noutatea unei situații inedite.

Mă gândesc rapid ce joc să inventez. Ce-ar fi dacă i-am duce pe cei doi musafiri să stea de vorbă cu peștișorii din acvariu? Că doar sunt din aceeași familie, nu?

Puștiul e încântat de idee, așa că păstrăvul și dorada încep să înoate, cu ambalaje cu tot, prin sufragerie până la acvariu. „Bună, peștișorilor”, încep eu conversația. „Veniți mai aproape să ne cunoaștem! Eu sunt Păstrăvul, pe voi cum vă cheamă?”

Spre încântarea băiețelului, locuitorii acvariului se apropie curioși… După două minute de conversație, Păstrăvul le dezvăluie confraților de după sticlă că e musai să meargă în frigider ca să nu se strice. Și iată-i din nou pe Păstrăv și pe Doradă înotând prin aer, îndreptându-se spre bucătărie.

Băiețelul s-a amuzat de „discuție” și a fost mulțumit că a avut voie să plimbe peștii prin casă, iar eu am fost mulțumită că am transformat conflictul într-o ocazie de joacă. Și seara s-a încheiat lin, fără țipete și lacrimi.


„În loc să-i obligăm pe copii să ne asculte și să dăm lecției de ascultare un gust amar, de ce să nu rezolvăm problemele prin joacă și de ce să nu facem lecția ascultării nu doar eficientă, ci și distractivă?”

Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie

emoții, furie, soluții prin joc, trei ani

Teatrul de plușuri sau cum am oprit un tantrum

Nu mai țin minte de ce s-a înfuriat atât de tare. Ar fi trebuit să-i dau mai multă atenție, e de-abia în a doua săptămână de grădiniță, în plin proces de adaptare. Probabil a adunat niște frustrări pe care acum le descarcă și iată-l, la cei trei ani ai lui, cum mă lovește cu piciorul.

Am hotărât deja că nu vom permite ca micuțul să ne lovească pe noi, părinții. El știe asta, știe că nu are voie să lovească. Dar acum furia lui izbucnește ca un vulcan și cuvintele mele se pierd printre țipete.

„Nu te las să mă lovești!” recit eu, plină de încredere, formula magică învățată de la Janet Lansbury, în timp ce îl prind de încheieturile mânuțelor bronzate.

Teoretic, ar fi destul să spun asta de câteva ori, cu voce fermă, ținând strâns copilul de mâini. Și el s-ar liniști. Frumos, nu?

Dar se vede că nufac ceva bine. Practic, mi se întâmplă în felul următor: eu îl țin, el se zbate și îmi scapă. Îl prind din nou. El dă cu piciorul; eu întind brațele ca să pun distanță între noi. „Nu te las să mă lovești”, repet, dar tonul îmi devine tot mai nesigur. „Lasă-mă! Lasă-mă!” Țipetele lui sunt atât de ascuțite încât parcă îmi sfredelesc timpanele. Instinctiv îmi duc mâinile la urechi. „Lasă-mă! Lasă-mă!”

„Încetează odată cu țipetele astea!” spun, și îmi dau seama cât de inutile și ridicole sunt vorbele mele. E ca și cum ai ruga frumos incendiul să se stingă, doar așa, ca să-ți facă ție o favoare. Îmi dau seama că nu e în stare să se controleze, dar parcă nici eu nu mai sunt.

Calmul meu auto-impus s-a risipit demult și simt cum urcă în mine o furie tot atât de oarbă ca a lui. Uit să respir adânc, uit orice strategie de calmare pe care mi-am construit-o vreodată. Și în clipa asta nici măcar nu mai vreau să-l educ. Nu mai vreau decât să înceteze odată țipetele astea ascuțite care îl transformă pe copilul meu într-un pericol, un dușman pe care ori trebuie să îl lovesc și eu, ori trebuie să fug. Fight or flight.

Și fug. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, mă desprind brusc și țâșnesc spre ușă. „Uite că te-am lăsat!” strig cu năduf. „Mai vorbim când te liniștești!”

Doar că țipetele nu se opresc, ba dimpotrivă, se intensifică și capătă un accent de panică. Băiețelul plânge acum cu lacrimi adevărate. Se repede după mine și mă lupt cu impulsul de a-i trânti ușa în nas. Repet fără rost, cu o voce care vrea să fie autoritară, dar e doar imploratoare: „Te rog nu mai urla!” (Se-aude în bloc, continuă nemiloasă în capul meu vocea lui Tudor Chirilă, amintindu-mi că da, probabil ne aud și vecinii. Thanks, Tudor.) Acum întrebarea nu e cum îl liniștesc pe el, ci cum mă liniștesc pe mine. Cum fac să nu țip la el? Fiindcă m-am lăsat târâtă în lumea emoțiilor dezlănțuite, lumea copiilor de trei ani. Nu mai sunt, în clipa asta, adult.

Și atunci, brusc, îmi amintesc un lucru citit recent. Ceva despre cum văd copiii lumea…


„Noi, adulții, percepem lumea sub formă de idei, cuvinte și raționamente, dar ai stat vreodată să te gândești cum percep copiii tăi lumea? Nu toate ființele vii percep la fel mediul înconjurător. De exemplu, creierul câinelui percepe lumea sub formă de culori; cel al liliecilor, sub formă de zgomote care se izbesc de sonarul lor; cel al albinelor, prin impulsuri electromagnetice. La fel, copilul, mai ales în primii ani de viață, percepe lumea într-un mod diferit de al tău. Copilul percepe lumea, în principal, cu ajutorul emoțiilor, al jocului și al afecțiunii.

(Alvaro Bilbao, Creierul copilului pe înțelesul părinților)

Joc, emoții… Deci nu vorbe, nu implorări, nu apeluri la calm. Ce-ar fi să încerc să-i vorbesc pe limba lui? N-am nicio idee, dar pun mâna la întâmplare pe primele două plușuri pe care le găsesc. Panda și cățelul Dodo. Ne așezăm amândoi pe pat. Eu sunt mult mai calmă pentru că domin situația, iar el a tăcut ca prin farmec. Și începe teatrul de plușuri, improvizație absolută. Habar n-am ce să spun, așa că leg frază după frază după inspirația de moment, inventând probabil una din cele mai banale povești spuse vreodată.

„Într-o zi, Dodo a venit acasă și ghici ce a văzut? A văzut că… Panda îi furase mâncarea. Și s-a înfuriat și a început să latre atât de tare, încât lătratul lui a rănit urechea dreapta a lui Panda. Și Panda s-a dus la doctor, și doctorul i-a dat cu alifie și i-a pus un bandaj… Și apoi Panda i-a zis lui Dodo: „Imi pare rău că ți-am luat mâncarea! Dar era pusă într-o farfurie la fel ca a mea și am crezut că mama o lăsase acolo special pentru mine!” Și Dodo i-a răspuns: „Imi pare rău că ți-am rănit urechea! Altădată, când o să mă înfurii, o să respir adânc… o să sar ca ca o minge… O să fac niște mișcări de karate… Dar nu o să te mai lovesc, nici cu lăbuța și nici cu lătratul!”

Dodo și Panda se îmbrățișează, noi râdem și exersăm strategiile de risipire a furiei, soarele strălucește din nou. Copilul furios și mama disperată, în pragul lacrimilor, au dispărut. În locul lor au rămas un copil și o mamă care, pe puntea subțire a unei povești, au trecut prin furie și au ajuns pe partea cealaltă nevătămați. Și care acum se joacă liniștiți pe covor.

Iar eu învăț o dată în plus să-i vorbesc pe limba lui, să-i ofer atenția mea împachetată în jocuri și în povești. Poate că nu de fiecare dată un teatru de plușuri va opri un tantrum. Fiindcă știu că dacă va deveni ceva predictibil, nu va mai funcționa la fel de eficient.

Dar un lucru e sigur: chiar și atunci când copilul nu mai înțelege „de vorbă bună”, poveștile încă le înțelege.