limite

conectare, limite, soluții prin joc, trei ani

Am testat empatia și funcționează

Sursa: David Travis, Unsplash

A trecut sezonul sărbătorilor și al cadourilor, dar legat de ele mi-a rămas în minte un moment care m-a învățat o lecție valoroasă. Din nou despre puterea jocului și a empatiei, și de ce este empatia mereu primul pas.

Sărbătorile înseamnă, printre altele, multe colete și cadouri, iar mai nou cutiile înseamnă și… umplutură: așa-numita lână de lemn, hârtie sau carton. Acele șuvițe foarte subțiri, asemănătoare unor paie, care parcă se lipesc de haine și de covoare.

Ei bine, imaginați-vă un copil care a dat iama în cutia cu „paie”. Imaginați-vă că îl vedeți din pragul sufrageriei cum și-a umplut mâinile și se pregătește să arunce în jur. Și imaginați-vă un covor foarte pufos, cu firul gros și lung, din care nu poți scoate „paiele” decât dacă aspiri zdravăn. Iar pe cele încăpățânate le culegi una câte una, scormoning covorul cu degetele.

Automat se aprind beculețele de alarmă. E genul de moment în care uiți toate teoriile de parenting și nu te mai gândești decât că ăsta micu’ îți dă casa peste cap.

„Pune imediat la loc paiele, o să faci mizerie pe covor! Pune-le la loc acum!”

„Nuuuu! Vreau să mă joc cu ele!”

„Dacă nu le lași de bunăvoie, o să ți le iau eu cu forța!”

„Nuuuuu! Dacă mi le iei cu forța o țip tare de tot!”

Și bineînțeles că țipa deja.

Și atunci mi-am amintit de mantra Uraniei Cremene. Conectare, apoi corectare. Empatie înainte de toate. Am respirat adânc și m-am lăsat la nivelul lui, pe covor. Care e punctul lui de vedere, de fapt? De ce îi plac atât de mult paiele astea? Cum pot să văd lumea prin ochii lui?

E ca și cum am apăsat pe un buton și am ajuns dintr-o dată în alt loc, dincolo de furie și de panică. Sunt în stare să gândesc, să fiu prezentă și conștientă, să-mi conectez simțurile la lumea din jur. Și să empatizez de-adevăratelea, nu doar din vorbe. „Măi, dar ce paie interesante, parca sunt niște norișori pufoși! Ia uite ce frumos miros, a lemn!… Și cum foșnesc dacă le strângi în mână! Mi-ar plăcea și mie să mă joc cu ele! Să știi că aici nu e cel mai bun loc, că ne va fi greu să curățăm covorul apoi. Ce zici, unde să ne mutăm noi doi?… Hai dincolo, pe parchet! Acolo nu e nicio problemă să le aruncăm peste tot!”

Zis și făcut. Băiețelul se liniștește, mă urmează fără nicio obiecție și ne mutăm cu tot cu paie pe parchet. Improvizez și un scenariu: „Noi eram doi dinozauri care se jucau cu fân…”

„Bine! Tu erai puiuțul și eu eram mama”, propune el o schimbare de roluri.

Și cei doi dinozauri încep să se joace, aruncă paie în aer și peste tot în jur. Răsuflu ușurată, furtuna a trecut. Ne distrăm și râdem împreună, efectiv m-a cuprins un chef de joacă autentic. Și la un moment dat puiuțul (adică eu) are o idee năstrușnică: apucă o mână de paie și se pregătește să le arunce pe covor. Acum să-l văd cum reacționează!

„Stai! Nu e bine să arunci pe covor, că se murdărește!”, zice prompt Băiețelul, din rolul lui de mamă dinozaur.

„Dar eu vreau să arunc acolo, așa îmi place mie!”, miorlăie puiul de dinozaur, cu încăpățânare.

Mama-dinozaur e descumpănită. Apoi se hotărăște și, cu multă blândețe, zice: „O să te țin de mânuțe! Știu că vrei să te joci, știu că ți-e greu! Dar nu se poate pe covor!”

Mă apucă de încheieturi cu mânuțele lui mici și mă ține cu fermitate. Are cea mai caldă și mai blândă privire din lume. Mă topesc când îl aud cu „știu că ți-e greu”, expresie pe care i-am repetat-o de atâtea ori în momente dificile. Și în același timp mă pufnește râsul când îl văd în rol de mămică empatică, după ce acum zece minute umplea casa cu țipete.

Uite că empatia funcționează! Fără empatie, m-am uitat la el și am văzut un copil dificil, pornit să-mi facă necazuri. Cu „ochelarii” empatiei am văzut un copil normal, dornic de joacă, fascinat de un lucru nou, și poate, cine știe, încercând să-mi transmită prin țipete mesaje pe care nu le-am auzit altfel. Actul de a empatiza m-a schimbat în primul rând pe mine, m-a calmat, m-a făcut să văd cu adevărat lucrurile din alt unghi. M-a ajutat să fiu creativă și să găsesc soluții acolo unde altfel nu aș fi văzut decât probleme.

Și apoi, schimbarea mea l-a cuprins și pe el. L-a ajutat și pe el să vadă punctul meu de vedere…

Au trecut de atunci câteva săptămâni bune și paiele sunt în continuare în coșul lor în sufragerie (pur și simplu le găsesc decorative și mi-e greu să le arunc). Dar băiețelul nu a mai încercat niciodată să le împrăștie pe covor. Cine știe, poate că „învățându-mă” pe mine, din rolul lui de mamă dinozaur, a internalizat mesajul mult mai bine decât aș fi reușit prin țipete și pedepse.

limite, soluții prin joc, trei ani

Părinți contra ecrane: ceva mai bun, ceva real


Cu toții știm că ecranele nu sunt bune pentru copii. Cu toții simțim pe pielea noastră ce înseamnă dependența de ecrane și cât de greu scapi de ea.

Chiar dacă pediatrii recomandă ca după vârsta de 2 ani durata de expunere la ecrane să fie de maxim o oră pe zi, mie personal mi se pare totuși prea mult. În familia noastră ne-am propus să stăm cât mai aproape posibil de… zero. Fără televizor (fiindcă nu avem în casă), fără jocuri pe telefon, fără desene. Până pe la 2 ani, Victor nu a avut niciun fel de treabă cu ecranele. Acum că s-a făcut „băiat mare, de grădiniță”, am pus la punct un sistem de la care ne abatem foarte rar. În timpul săptămânii se uită uneori la un singur cântecel în engleză, ca parte a lecțiilor pe care le fac cu el acasă. Iar în zilele de weekend, are dreptul la trei (nu mai mult de trei) filmulețe de maxim 3-4 minute fiecare, despre orice vrea. El își alege despre ce să fie, iar noi alegem de pe Youtube trei filmulețe pe care le considerăm potrivite – destul de scurte, fără mișcări prea rapide, educative, preferabil în engleză.

Am stabilit că poate să privească fiecare filmuleț de două ori, ca să aibă timp să observe detaliile și să nu rămână cu frustrarea că totul s-a terminat prea repede. Așa, are și libertatea de a alege să vadă lucruri care-l interesează, dar învață și să accepte că timpul la ecrane e limitat și trebuie să aibă grijă cum îl „cheltuie”.

Și totuși… uneori nu e destul.

Acum câteva săptămâni citeam împreună o carte despre animale și la un moment dat am citit despre râsul hienelor. Bineînțeles că a fost foarte intrigat. Oare cum râd hienele? Hai să le auzim, i-am propus fără să mă gândesc prea mult (azi nu aș mai spune asta, nu aș lua niciodată inițiativa de a deschide Youtube-ul dacă nu e nevoie). Și am găsit un filmuleț de două minute, în care două hiene de la zoo „râdeau” de mama focului și se fugăreau una pe alta.

Problema a fost că după aceea el a mai cerut unul. Și încă unul. Și, bineînțeles, s-a supărat când a fost refuzat. Plâns, implorări… Cartea nu îl mai interesa. Sesiunea noastră de lectură se dusese pe apa sâmbetei…

Și atunci, în timp ce căutam frenetic în minte o soluție, mi-a picat fisa. Ce-ar fi să ne jucăm chiar noi de-a hienele?

Să mutăm distracția din online în offline!

„Ce zici, Vic, vrei să fim noi două hiene care râd și se aleargă?”
„Daaaaa! Hai să fim hiene!” Entuziasmul lui era de-a dreptul contagios.

Și a început nebunia și ne-am distrat maxim râzând ca hienele, alergând și rostogolindu-ne peste tot. Și a uitat complet de telefon.

Altă dată era chitit să vadă filmulețe cu fulgere (un asemenea filmuleț fusese folosit drept soluție de urgență, când rămăsese doar cu tatăl lui care lucra de acasă și avea o ședință importantă). I-am arătat imagini în loc de filmulețe. Am vorbit despre fulgere, despre cum se formează, ce este un paratraznet și altele asemenea. Dar după un timp nu a mai fost destul, într-un moment de frustrare a cerut iarăși filmulețe cu fulgere.

Aveam proaspătă în minte întâmplarea cu hienele, așa că am încercat să găsesc o soluție asemănătoare. Nu ne puteam juca propriu-zis de-a fulgerele (deși, dacă am fi avut la la îndemână niște beteală aurie, am fi putut încerca un joc de-a Jupiter!). Dar întrebarea era aceeași: cum mut subiectul în lumea reală într-un mod distractiv pentru el? Cui pe cui se scoate. Trebuie doar să leg fulgerele de o „pasiune” mai puternică decât interesul pentru telefon.

Ce îi place să facă?

Nu a trebuit să mă gândesc prea mult. Băiețelul meu adoră să picteze.

„Am o idee, Vic! Hai să scoatem o coală mare și să pictăm amândoi fulgere strălucitoare pe cerul întunecat!”

Și de data asta ideea a fost un succes, iar telefonul a fost dat uitării. Puteți admira chiar aici „capodopera” noastră:

by Vic & mami

E mai ușor să previi decât să vindeci. E mai ușor să redirecționezi interesul unui copil de trei ani decât să te lupți cu unul de opt-nouă ani, deja dependent de telefon. Dacă facem din ecrane fructul oprit, ele vor deveni cu atât mai atrăgătoare pentru copii. De asta nu ajunge doar să stabilim sisteme, reguli și interdicții. Trebuie să oferim altceva în loc. Da, e interesant să te uiți la hiene pe Youtube, dar e mult mai interesant să te joci cu mama sau cu tata. E interesant să te uiți la fulgerele de pe ecran, dar e și mai interesant să le pictezi. Așa cum poți tu, cu cele două mâini ale tale, cu corpul tău viu mișcându-se într-o lume reală.

Nu știu cum va fi mai târziu, dar pentru un copil de trei ani, principiul funcționează. Acum, când părinții sunt încă partenerii de joacă preferați, când copilul pune atât preț pe mama lui încât plânge dacă nu o vede dimineața la trezire. (Când se va mai întâmpla asta?…) Acum e momentul să îi învățăm că bucuria nu vine din exterior, de la gadgeturi și ecrane. Ci din interiorul nostru, din pasiunile pe care ni le cultivăm, din relații și din timpul petrecut împreună.

copilul merită respect, limite, trei ani

Colierul și mini-lecția de fizică

Câteodată, în interacțiunile cu copilul meu, se întâmplă lucruri care mi se par mici miracole. Transformarea rapidă a conflictului în cooperare, fără țipete și pedepse, e unul dintre ele.

Abia venisem de la muncă și puștiul m-a întâmpinat vesel. Avea în mână un șirag lung de mărgele pe care-l balansa încoace și încolo. Ne-am pupat, ne-am bucurat, în timp ce el legăna șiragul din ce în ce mai aproape de mine.

Mai întâi ușor, apoi cu forță. Până a ajuns să mă plesnească pur și simplu.

„Să știi că doare, Victor. Nu e bun pentru joacă, mărgelele sunt prea tari.”

Degeaba. Urmează o nouă plesnitură. Ajunge! îmi spun. Dacă nu înțelege de vorbă bună, urmează acțiunea. Așa făceam când era mai mic: îi luam pur și simplu din mână jucăria cu care lovea. Deci, foarte calmă, îi smulg șiragul dintre degetele încleștate și îl pun sus pe raft, unde un băiețel de trei ani nu poate ajunge.

Doar că ceva nu mi se pare în regulă. În plânsul lui aud revoltă și durerea de a fi nedreptățit. Mă pun o clipă în locul lui și prin minte îmi fulgeră două gânduri: Ce ție nu-ți place altuia nu-i face și Copilul e o persoană care merită respect.

Ce înseamnă să-l respect? Printre altele, înseamnă să-l tratez ca pe o ființă umană, nu ca pe o mică sursă de belele. Și să mă raportez la cine este el în prezent, nu cine aș vrea eu să fie sau cine era în urmă cu un an. Realizez brusc că el nu mai e copilul foarte mic de altădată. Acum e capabil să stea patru ore la grădiniță și să coopereze cu educatoarele, să se joace cu colegii; a devenit mult mai independent. Sunt mândră de el când doamnele îmi spun în fiecare zi ce frumos s-a purtat. Dar când încearcă să-și afirme independența și acasă, eu îl tratez tot ca pe copilul mic de altădată… Îmi dau seama că nu e corect. Iau colierul de pe raft.

Dacă n-a înțeles „de vorbă bună”, poate asta nu înseamnă că e incapabil să înțeleagă. Ci poate că vorba mea nu a fost, de fapt, bună. N-a fost „ce trebuie”. Hai să încerc altfel. O să-i vorbesc ca unei persoane inteligente.

Mă apropii de băiețelul care plânge pe patul lui.

„Uite, Vic. Uite colierul. Vezi ce tari sunt mărgelele astea? Dacă te ating încet cu ele, te doare?

„Nu.”

„Deci mărgelele nu sunt dureroase. Dar dacă le dau viteză, crezi că o să doară? Vrei să încerci cum se simte colierul când lovește cu viteză?”

„Nu vreau.”

„Bine, atunci nu lovesc în tine, lovesc salteaua. Vezi ce tare se aude? Crezi că dacă salteaua ar simți, ar durea-o?”

„Cred că da!”

„Tu, dacă atingi încet ușa cu capul, simți durere? (Nu). Dar dacă ușa vine peste tine cu viteză? (Da). Hai să încercăm cu o pernă, doare? (Nu!) Care e diferența dintre ușă și pernă? (Ușa e tare, perna e moale). Uau, Vic, cred că tocmai am descoperit amândoi ceva! Dacă lucrurile tari vin peste tine cu viteză, atunci simți durere! Dar fără viteză nu te dor deloc! Ce interesant! Nu-i așa că nu știai asta?”

Suntem amândoi entuziasmați. El a uitat de plâns și deschide ochii mari, în timp ce-mi răspunde cu o mirare comică: „Nu știam asta!” Iar eu sunt copilărește încântată fiindcă, deși filoloagă certată cu științele exacte, îmi amintesc totuși niște noțiuni de fizică de prin liceu. E ca și cum acest scurt moment „științific” ne-a scos din lupta noastră măruntă pentru putere. Pentru că micuțul a simțit gustul unei alte puteri: aceea de a gândi și de a înțelege. Și am simțit amândoi că dincolo de noi se întinde o lume mare și fascinantă.

Colierul zace uitat pe podea, băiețelul se joacă acum cu mașinuțele. Nici nu se mai gândește să mă lovească. I l-am dat, dar nu-l mai vrea. Se simțea mare și puternic când lovea; acum se simte mare și puternic pentru că i-am dat atenție și i-am vorbit cu respect, ca unei persoane inteligente, nu ca unui cățeluș dresat care trebuie să execute comenzi. El descoperise pe cont propriu că e interesant să lovești pe altcineva cu colierul și nu era gata să se despartă de această descoperire. În orice caz, nu de dragul unui principiu moral care înseamnă deocamdată foarte puțin pentru el („Nu e bine să îi lovești pe alții”). Dar când i-am oferit altceva în schimb, când i-am oferit „hrană pentru creier” livrată cu atenție și respect, a fost gata să dea drumul descoperirii lui. La un moment dat îi voi reaminti că nu e o idee bună să lovești oamenii cu coliere, și sunt șanse mari să țină minte…

copilul merită respect, limite, trei ani

Ține minte trei cuvinte: „tu spui că…”

Când băiețelul îmi cerea insistent încă un peștișor gumat, iar eu nu voiam ca el să depășească doza zilnică, a trebuit să-i spun nu… dar cum am făcut ca el să accepte nu-ul meu?

Era seară și strângeam prin bucătărie, micuțul își făcea și el de lucru pe lângă mine când deodată îl aud: „Mami, mai vreau un peștișor!”. Vorbea de peștișorii „lui” gumați cu ulei de pește și vitamina D, cu gust de fructe. Ia câte doi zilnic, și nu știu prin ce minune a ajuns să-i considere o delicatesă de soi.

„Ai luat doi deja, pe cutie scrie să nu iei mai mulți!”

„Dar eu vreaaau! Vreau să simt gustul! Te rooog!”

La început mi-am spus că n-ar fi mare lucru dacă aș face o excepție. Apoi m-am gândit că e o ocazie bună să exersăm respectarea regulilor, așa că i-am explicat că suplimentele nu sunt alimente și e bine să facem cum scrie pe cutie. Asta nu l-a convins. Nici măcar efectul laxativ menționat în prospect nu l-a impresionat.

„Vreau să simt gustul! Îmi place mult! Te roooog!”

Habar n-aveam ce să fac. În lipsă de alte idei, am repetat pur și simplu vorbele lui, așa cum se recomandă în etapa de „oglindire” din dialogul Imago. „Tu spui că vrei să simți gustul, fiindcă îți place mult.”

Sunt sigură că dacă nu făceam asta, dacă nu repetam cuvânt cu cuvânt ce a spus el, nu-mi venea ideea salvatoare. Pentru că exact după ce am repetat, mi s-a aprins beculețul.

„Am o idee! Spui că vrei să simți gustul. Ce-ar fi să desfacem folia, să ții un pic peștișorul în gură ca să simți gustul, și-apoi să îl punem la loc?”

Spre uimirea mea, a fost entuziasmat. „Da! Hai să desfacem folia!”

„Dar promiți că apoi îl scoți imediat din gură?”
„Promit!”

Și asta a fost tot. El a simțit gustul mult dorit, apoi a scos imediat peștișorul din gură, fără să protesteze câtuși de puțin.
Iar eu, după ce am savurat mica mea victorie (simțindu-mă pentru o clipă la fel de șmecheră ca Porția lui Shakespeare când a recurs la celebra ei strategie pentru a-i veni de hac lui Shylock), am rămas pe gânduri. Nu îl auzisem cu adevărat până când nu am repetat cuvintele lui, până când nu m-am concentrat sincer asupra dorinței lui. Mintea mea fusese prea ocupată să ruleze tot felul de alte gânduri: oh, nu, iar cere chestii nerezonabile. Iar se încăpățânează. Cu cine-o fi semănând… Iarăși țipă și ne aud vecinii. Ce mă fac? Ce copil imposibil… Când am repetat spusele lui, asta m-a făcut să-mi încetez brusc văicăreala internă. Am devenit conectați, egali ca importanță. I-am luat dorința în serios ca pe unei persoane care merită respect, nu a unui copil mic și râzgâiat care trebuie „pus la locul lui”. Și atunci totul s-a schimbat ca prin farmec.

Mi-am promis să nu uit cele trei etape ale dialogului Imago (oglindire, validare, empatie) și să le aplic nu doar în discuțiile cu soțul meu, ci și în conflictele cu copilul. Dacă de data asta a fost de ajuns doar prima etapă ca să rezolv problema, cine știe ce minuni pot face toate trei?