furie

emoții, furie, soluții prin joc, trei ani

Cum am transformat conflictul în joacă

E seara târziu și copilul vine cu tatăl lui din vizită de la bunici. E obosit, ora de culcare e aproape depășită.
Odată cu ei intra în casă și doi musafiri neobișnuiți: un păstrăv și o doradă, proaspeți și eviscerați. Solzii doradei strălucesc sub ambalajul de plastic, iar păstrăvul ne privește fix cu ochii lui rotunzi. Destul pentru ca puștiul să fie fascinat.

„Nu vreau să-i punem în frigider! Vreau să-i deschidem! Vreau să-i deschiiiiiidem!”

Degeaba îi explică tatăl lui că peștii sunt în ambalaj vidat (vidat? ce-i aia?), că dacă deschidem ambalajul nu vor mai fi la fel de proaspeți peste două zile, când o să-i gătim. Explicațiile nu au nicio valoare, el vrea să-i deschiiiidem! Oftez, pregătindu-mă sufletește pentru țipete și lacrimi. Pentru că are doar trei ani și e obosit.

Când deodată, mă trezesc la realitate și încep să gândesc. De ce vrea el de fapt să deschidă ambalajul? Pentru că e curios, noutatea îl atrage. E o nevoie perfect legitimă. Cum să-i satisfacem această nevoie, dar altfel decât vrea el? Fiindcă am hotărât deja că nu vom ceda țipetelor și vom păstra o limită odată ce am stabilit-o.

Și știu răspunsul: prin joc. Dacă nu poate primi noutatea pe care o dorește (să atingă peștii), va primi în schimb noutatea unei situații inedite.

Mă gândesc rapid ce joc să inventez. Ce-ar fi dacă i-am duce pe cei doi musafiri să stea de vorbă cu peștișorii din acvariu? Că doar sunt din aceeași familie, nu?

Puștiul e încântat de idee, așa că păstrăvul și dorada încep să înoate, cu ambalaje cu tot, prin sufragerie până la acvariu. „Bună, peștișorilor”, încep eu conversația. „Veniți mai aproape să ne cunoaștem! Eu sunt Păstrăvul, pe voi cum vă cheamă?”

Spre încântarea băiețelului, locuitorii acvariului se apropie curioși… După două minute de conversație, Păstrăvul le dezvăluie confraților de după sticlă că e musai să meargă în frigider ca să nu se strice. Și iată-i din nou pe Păstrăv și pe Doradă înotând prin aer, îndreptându-se spre bucătărie.

Băiețelul s-a amuzat de „discuție” și a fost mulțumit că a avut voie să plimbe peștii prin casă, iar eu am fost mulțumită că am transformat conflictul într-o ocazie de joacă. Și seara s-a încheiat lin, fără țipete și lacrimi.


„În loc să-i obligăm pe copii să ne asculte și să dăm lecției de ascultare un gust amar, de ce să nu rezolvăm problemele prin joacă și de ce să nu facem lecția ascultării nu doar eficientă, ci și distractivă?”

Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie

emoții, furie, soluții prin joc, trei ani

Teatrul de plușuri sau cum am oprit un tantrum

Nu mai țin minte de ce s-a înfuriat atât de tare. Ar fi trebuit să-i dau mai multă atenție, e de-abia în a doua săptămână de grădiniță, în plin proces de adaptare. Probabil a adunat niște frustrări pe care acum le descarcă și iată-l, la cei trei ani ai lui, cum mă lovește cu piciorul.

Am hotărât deja că nu vom permite ca micuțul să ne lovească pe noi, părinții. El știe asta, știe că nu are voie să lovească. Dar acum furia lui izbucnește ca un vulcan și cuvintele mele se pierd printre țipete.

„Nu te las să mă lovești!” recit eu, plină de încredere, formula magică învățată de la Janet Lansbury, în timp ce îl prind de încheieturile mânuțelor bronzate.

Teoretic, ar fi destul să spun asta de câteva ori, cu voce fermă, ținând strâns copilul de mâini. Și el s-ar liniști. Frumos, nu?

Dar se vede că nufac ceva bine. Practic, mi se întâmplă în felul următor: eu îl țin, el se zbate și îmi scapă. Îl prind din nou. El dă cu piciorul; eu întind brațele ca să pun distanță între noi. „Nu te las să mă lovești”, repet, dar tonul îmi devine tot mai nesigur. „Lasă-mă! Lasă-mă!” Țipetele lui sunt atât de ascuțite încât parcă îmi sfredelesc timpanele. Instinctiv îmi duc mâinile la urechi. „Lasă-mă! Lasă-mă!”

„Încetează odată cu țipetele astea!” spun, și îmi dau seama cât de inutile și ridicole sunt vorbele mele. E ca și cum ai ruga frumos incendiul să se stingă, doar așa, ca să-ți facă ție o favoare. Îmi dau seama că nu e în stare să se controleze, dar parcă nici eu nu mai sunt.

Calmul meu auto-impus s-a risipit demult și simt cum urcă în mine o furie tot atât de oarbă ca a lui. Uit să respir adânc, uit orice strategie de calmare pe care mi-am construit-o vreodată. Și în clipa asta nici măcar nu mai vreau să-l educ. Nu mai vreau decât să înceteze odată țipetele astea ascuțite care îl transformă pe copilul meu într-un pericol, un dușman pe care ori trebuie să îl lovesc și eu, ori trebuie să fug. Fight or flight.

Și fug. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, mă desprind brusc și țâșnesc spre ușă. „Uite că te-am lăsat!” strig cu năduf. „Mai vorbim când te liniștești!”

Doar că țipetele nu se opresc, ba dimpotrivă, se intensifică și capătă un accent de panică. Băiețelul plânge acum cu lacrimi adevărate. Se repede după mine și mă lupt cu impulsul de a-i trânti ușa în nas. Repet fără rost, cu o voce care vrea să fie autoritară, dar e doar imploratoare: „Te rog nu mai urla!” (Se-aude în bloc, continuă nemiloasă în capul meu vocea lui Tudor Chirilă, amintindu-mi că da, probabil ne aud și vecinii. Thanks, Tudor.) Acum întrebarea nu e cum îl liniștesc pe el, ci cum mă liniștesc pe mine. Cum fac să nu țip la el? Fiindcă m-am lăsat târâtă în lumea emoțiilor dezlănțuite, lumea copiilor de trei ani. Nu mai sunt, în clipa asta, adult.

Și atunci, brusc, îmi amintesc un lucru citit recent. Ceva despre cum văd copiii lumea…


„Noi, adulții, percepem lumea sub formă de idei, cuvinte și raționamente, dar ai stat vreodată să te gândești cum percep copiii tăi lumea? Nu toate ființele vii percep la fel mediul înconjurător. De exemplu, creierul câinelui percepe lumea sub formă de culori; cel al liliecilor, sub formă de zgomote care se izbesc de sonarul lor; cel al albinelor, prin impulsuri electromagnetice. La fel, copilul, mai ales în primii ani de viață, percepe lumea într-un mod diferit de al tău. Copilul percepe lumea, în principal, cu ajutorul emoțiilor, al jocului și al afecțiunii.

(Alvaro Bilbao, Creierul copilului pe înțelesul părinților)

Joc, emoții… Deci nu vorbe, nu implorări, nu apeluri la calm. Ce-ar fi să încerc să-i vorbesc pe limba lui? N-am nicio idee, dar pun mâna la întâmplare pe primele două plușuri pe care le găsesc. Panda și cățelul Dodo. Ne așezăm amândoi pe pat. Eu sunt mult mai calmă pentru că domin situația, iar el a tăcut ca prin farmec. Și începe teatrul de plușuri, improvizație absolută. Habar n-am ce să spun, așa că leg frază după frază după inspirația de moment, inventând probabil una din cele mai banale povești spuse vreodată.

„Într-o zi, Dodo a venit acasă și ghici ce a văzut? A văzut că… Panda îi furase mâncarea. Și s-a înfuriat și a început să latre atât de tare, încât lătratul lui a rănit urechea dreapta a lui Panda. Și Panda s-a dus la doctor, și doctorul i-a dat cu alifie și i-a pus un bandaj… Și apoi Panda i-a zis lui Dodo: „Imi pare rău că ți-am luat mâncarea! Dar era pusă într-o farfurie la fel ca a mea și am crezut că mama o lăsase acolo special pentru mine!” Și Dodo i-a răspuns: „Imi pare rău că ți-am rănit urechea! Altădată, când o să mă înfurii, o să respir adânc… o să sar ca ca o minge… O să fac niște mișcări de karate… Dar nu o să te mai lovesc, nici cu lăbuța și nici cu lătratul!”

Dodo și Panda se îmbrățișează, noi râdem și exersăm strategiile de risipire a furiei, soarele strălucește din nou. Copilul furios și mama disperată, în pragul lacrimilor, au dispărut. În locul lor au rămas un copil și o mamă care, pe puntea subțire a unei povești, au trecut prin furie și au ajuns pe partea cealaltă nevătămați. Și care acum se joacă liniștiți pe covor.

Iar eu învăț o dată în plus să-i vorbesc pe limba lui, să-i ofer atenția mea împachetată în jocuri și în povești. Poate că nu de fiecare dată un teatru de plușuri va opri un tantrum. Fiindcă știu că dacă va deveni ceva predictibil, nu va mai funcționa la fel de eficient.

Dar un lucru e sigur: chiar și atunci când copilul nu mai înțelege „de vorbă bună”, poveștile încă le înțelege.