conectare, emoții

Încă o poveste despre empatie (și dinozauri)

Empathy is seeing with the eyes of another

Povesteam aici despre un moment când conectarea cu copilul prin empatie m-a ajutat să rezolv o situație tensionată. Recent am trăit o întâmplare asemănătoare, când, în doar câteva clipe, lucrurile s-au schimbat ca prin farmec.

Băiețelul îmi ceruse să facem o lecție de engleză, asta însemnând că voia să vadă un clip pe Youtube. Regula noastră e că în weekend alege el la ce să se uite (cu acordul nostru, bineînțeles). În timpul săptămânii, alegem împreună filmulețe care pot fi urmate de activități în engleză.

Ei bine, de data asta voia „lecție de engleză” cu un clip care îi plăcuse lui mult. O animație cu dinozauri care se perindă, rând pe rând, pe lângă silueta unui om – mai întâi specii mici, apoi din ce în ce mai mari, până când omul, în comparație cu Argentinosaurus, ajunge să pară mărunt ca o lăcustă. Foarte interesant filmulețul, m-a fascinat și pe mine, dar mi s-a părut nepotrivit pentru o lecție de engleză. (Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, aș fi putut improviza…)

„Va trebui să aștepți până în weekend, așa cum am stabilit! Pentru engleză o să ne uităm la altceva.”

„Dar eu îl vreau pe ăla cu dinozauri, nu vreau altul!”, insista micuțul, supărat și roșu la față, deloc dispus să negocieze.

Știam cât îi plăcuse și cât și-l dorea, dar nu aveam niciun motiv serios să încalc regula. Așa că nu-mi rămânea decât „să-l împac”. Și cel mai bine puteam face asta arătându-i că îl înțeleg perfect. Era momentul să folosesc empatia.

Să ies din papucii mei, să mă pun în papucii lui.

Cum spune Alfred Adler, „empatia însemnă să vezi cu ochii celuilalt, să auzi cu urechile celuilalt, să simți cu inima celuilalt”. Oare ce a văzut, ce a auzit, ce a simțit el de i-a plăcut atât de mult?

„Știu de ce îți place, e super interesant filmulețul cu dinozauri! Wow, mai știi când a apărut Gigantosaurus, era enorm și de-abia se mai mișca! Și ce repede alergau dinozaurii mici! Era unul care semăna cu o curcă! Și mai știi ce sunete caraghioase scoteau? A fost foarte frumos, și mie mi-a plăcut mult de tot. De-abia aștept să-l vedem sâmbătă!”

Entuziasmul meu era autentic. „În viața mea anterioară” (cum ar zice un anume președinte), înainte de copil deci, n-am avut nicio treabă cu dinozaurii, dar în ultima vreme am învățat multe. Și cred sincer că dinozaurii sunt niște făpturi fascinante. Iar clipul chiar îmi plăcuse, așa că mi-a fost ușor să mă entuziasmez.

Mi-am terminat laudele la adresa filmulețului și am tăcut. Nici măcar nu am reafirmat regula. A urmat un moment de liniște, puștiul mă privea parcă neștiind ce să mai zică. Se pregătise de confuntare și l-am lăsat fără adversar.

„Hai să vedem cântecelul cu Stegosaurus”, a propus în cele din urmă, cuibărindu-se lângă mine.

După care ne-am văzut de treabă liniștiți, de parcă nu ne-am fi contrazis nicio clipă.

N-a primit ce-și dorea, dar a înțeles că, deși nu i-a îndeplinit dorința, mama e de partea lui. Și a renunțat la ce-și dorise, fiindcă a primit ceva mai prețios.

play in English, reciclare

Ready, steady, snow (Play in English)

Sursa: Pexels, Pixabay

Azi o să povestesc despre o activitate de iarnă în engleză, la care am ajuns reciclând o bucată de spumă moale, ușoară, rămasă de la ambalajul unui joc.

Era atât de albă și frumoasă încât m-am gândit că trebuie s-o refolosesc cumva. Am tăiat împreună cu micul meu „elev” baghete lungi, pe care apoi le-am mărunțit în cubulețe. E un moment fascinant pentru orice copil pasionat de tăiatul cu foarfeca. La fiecare cubuleț tăiat, repetam amândoi cut. Per ansamblu suna destul de comic, precum cotcodăcitul unei găini, dar oricum nu ne auzea nimeni. Și așa i-am „predat” fără efort verbul a tăia.

Am obținut o mulțime de fulgi de zăpadă mici și ușori, pe care i-am folosit pentru a organiza niște minunate ninsori pe covorul din sufragerie. Unul din noi stătea lungit pe jos, iar celălalt, cocoțat pe canapea, juca rolul norului. Adică arunca fulgii în aer: ready, steady, snow! Persoana surprinsă de ninsoare se prefăcea panicată: oh, no! Snow on my face! Snow on my hair! Snow on my tummy! Un moment excelent pentru a vorbi despre părțile corpului în propoziții scurte, care nu au nevoie de niciun fel de traducere.

Victor era nerăbdător să repetăm ninsoarea iar și iar, așa că a trebuit să strângem fulgii de mai multe ori. Lucru care, sper eu în idealismul meu, ajută la formarea obișnuinței de a strânge lucrurile împrăștiate. Sau dacă nu, măcar la învățarea lecției că pentru a te distra, e nevoie și să muncești mai întâi.

conectare, limite, soluții prin joc, trei ani

Am testat empatia și funcționează

Sursa: David Travis, Unsplash

A trecut sezonul sărbătorilor și al cadourilor, dar legat de ele mi-a rămas în minte un moment care m-a învățat o lecție valoroasă. Din nou despre puterea jocului și a empatiei, și de ce este empatia mereu primul pas.

Sărbătorile înseamnă, printre altele, multe colete și cadouri, iar mai nou cutiile înseamnă și… umplutură: așa-numita lână de lemn, hârtie sau carton. Acele șuvițe foarte subțiri, asemănătoare unor paie, care parcă se lipesc de haine și de covoare.

Ei bine, imaginați-vă un copil care a dat iama în cutia cu „paie”. Imaginați-vă că îl vedeți din pragul sufrageriei cum și-a umplut mâinile și se pregătește să arunce în jur. Și imaginați-vă un covor foarte pufos, cu firul gros și lung, din care nu poți scoate „paiele” decât dacă aspiri zdravăn. Iar pe cele încăpățânate le culegi una câte una, scormoning covorul cu degetele.

Automat se aprind beculețele de alarmă. E genul de moment în care uiți toate teoriile de parenting și nu te mai gândești decât că ăsta micu’ îți dă casa peste cap.

„Pune imediat la loc paiele, o să faci mizerie pe covor! Pune-le la loc acum!”

„Nuuuu! Vreau să mă joc cu ele!”

„Dacă nu le lași de bunăvoie, o să ți le iau eu cu forța!”

„Nuuuuu! Dacă mi le iei cu forța o țip tare de tot!”

Și bineînțeles că țipa deja.

Și atunci mi-am amintit de mantra Uraniei Cremene. Conectare, apoi corectare. Empatie înainte de toate. Am respirat adânc și m-am lăsat la nivelul lui, pe covor. Care e punctul lui de vedere, de fapt? De ce îi plac atât de mult paiele astea? Cum pot să văd lumea prin ochii lui?

E ca și cum am apăsat pe un buton și am ajuns dintr-o dată în alt loc, dincolo de furie și de panică. Sunt în stare să gândesc, să fiu prezentă și conștientă, să-mi conectez simțurile la lumea din jur. Și să empatizez de-adevăratelea, nu doar din vorbe. „Măi, dar ce paie interesante, parca sunt niște norișori pufoși! Ia uite ce frumos miros, a lemn!… Și cum foșnesc dacă le strângi în mână! Mi-ar plăcea și mie să mă joc cu ele! Să știi că aici nu e cel mai bun loc, că ne va fi greu să curățăm covorul apoi. Ce zici, unde să ne mutăm noi doi?… Hai dincolo, pe parchet! Acolo nu e nicio problemă să le aruncăm peste tot!”

Zis și făcut. Băiețelul se liniștește, mă urmează fără nicio obiecție și ne mutăm cu tot cu paie pe parchet. Improvizez și un scenariu: „Noi eram doi dinozauri care se jucau cu fân…”

„Bine! Tu erai puiuțul și eu eram mama”, propune el o schimbare de roluri.

Și cei doi dinozauri încep să se joace, aruncă paie în aer și peste tot în jur. Răsuflu ușurată, furtuna a trecut. Ne distrăm și râdem împreună, efectiv m-a cuprins un chef de joacă autentic. Și la un moment dat puiuțul (adică eu) are o idee năstrușnică: apucă o mână de paie și se pregătește să le arunce pe covor. Acum să-l văd cum reacționează!

„Stai! Nu e bine să arunci pe covor, că se murdărește!”, zice prompt Băiețelul, din rolul lui de mamă dinozaur.

„Dar eu vreau să arunc acolo, așa îmi place mie!”, miorlăie puiul de dinozaur, cu încăpățânare.

Mama-dinozaur e descumpănită. Apoi se hotărăște și, cu multă blândețe, zice: „O să te țin de mânuțe! Știu că vrei să te joci, știu că ți-e greu! Dar nu se poate pe covor!”

Mă apucă de încheieturi cu mânuțele lui mici și mă ține cu fermitate. Are cea mai caldă și mai blândă privire din lume. Mă topesc când îl aud cu „știu că ți-e greu”, expresie pe care i-am repetat-o de atâtea ori în momente dificile. Și în același timp mă pufnește râsul când îl văd în rol de mămică empatică, după ce acum zece minute umplea casa cu țipete.

Uite că empatia funcționează! Fără empatie, m-am uitat la el și am văzut un copil dificil, pornit să-mi facă necazuri. Cu „ochelarii” empatiei am văzut un copil normal, dornic de joacă, fascinat de un lucru nou, și poate, cine știe, încercând să-mi transmită prin țipete mesaje pe care nu le-am auzit altfel. Actul de a empatiza m-a schimbat în primul rând pe mine, m-a calmat, m-a făcut să văd cu adevărat lucrurile din alt unghi. M-a ajutat să fiu creativă și să găsesc soluții acolo unde altfel nu aș fi văzut decât probleme.

Și apoi, schimbarea mea l-a cuprins și pe el. L-a ajutat și pe el să vadă punctul meu de vedere…

Au trecut de atunci câteva săptămâni bune și paiele sunt în continuare în coșul lor în sufragerie (pur și simplu le găsesc decorative și mi-e greu să le arunc). Dar băiețelul nu a mai încercat niciodată să le împrăștie pe covor. Cine știe, poate că „învățându-mă” pe mine, din rolul lui de mamă dinozaur, a internalizat mesajul mult mai bine decât aș fi reușit prin țipete și pedepse.

soluții prin joc, trei ani

Joc de trezit somnoroșii dimineața

Sursa: Spencer, Unsplash

„Scoală-te, scoală-te, puturosule!

Nu mă scol, nu mă scol, că rămâne patul gol!”

Când îmi amintesc acest cântecel cu care ne trezea tata, mi se pare foarte amuzant, dar în copilărie nu eram de aceeași părere. 🙂

Timpul a trecut și acum trebuie să mă ocup, la rândul meu, de trezirea unui mic somnoros. Din experiența de până acum, am adunat câteva strategii care s-au dovedit utile (cred că fiecare părinte de somnoros are arsenalul propriu!)

În primul rând pun muzică. Ceva nu foarte lent, dar nici foarte rapid, care să nu smulgă copilul brusc din somn, ci doar să-l învioreze. În ultima vreme am apelat des la această bucurie de piesă.

Apoi masaj pe spate. Iar dacă masajul nu ajută, trec la jocul cu piticul alpinist.

„Piticul” e un personaj care e mereu cu mine și mă scoate din diverse situații încurcate. Corpul lui e format doar din două picioare super rapide: arătătorul și mijlociul de la mâna mea dreaptă. Povestea piticului alpinist începe cam așa:

„Într-o zi, piticul se gândi să se urce pe muntele Picioruș. Ajunse în vârf și chicoti mulțumit: ha ha ha, nu mă mai dă niiiimeni jos de aici! Dar el nu știa că în curând urma să înceapă un cutremur… Priviți! A început! Muntele Picioruș se clatină cu putere!” (Puștiul începe să miște piciorul, dar eu mă țin bine cu cele două degete de pijamaua lui. Așa că e nevoit să scuture mai tare. Până la urmă, Piticul cade pe cearșaf, spre satisfacția micuțului care chicotește pe înfundate, cu ochii închiși.) „Însă Piticul nu se lăsă și porni mai departe. Descoperi muntele Cot și se cățără rapid pe el. De aici nu mai cad, se gândi el. Cum? Alt cutremur? O, nu! Muntele Cot se zguduie zdravăn! Piticul căzu din nou…”

Și uite așa, Piticul escaladează alți și alți munți, iar băiețelul se scutură zdravăn, până se trezește în hohote de râs. În cele din urmă, Piticul renunță și o ia la fugă. Dar puștiul pleacă în urmărirea lui și îl prinde… chiar la bucătărie, unde îl așteaptă micul dejun.

E important nu doar să se trezească, ci și să se trezească bine dispus.

E important nu doar să ieșim pe ușă și să ajungem la grădi, ci și ca înainte de asta să își ia porția de joacă, râs, conectare. Să plece de acasă cu rezervorul emoțional umplut, atât cât se poate în timpul scurt pe care îl avem. Și așa, parcă toată dimineața devine mai frumoasă.

soluții prin joc, trei ani

Un peisaj în farfurie

„T-rex mârâi încet, pregătindu-se de atac. Lângă stâncile albe, crocodilii nu bănuiau nimic. Dormeau adânc, pe jumătate acoperiți de apa verzuie a râului în care se reflectau norii pufoși de pe cer. Când, deodată, gheara metalică se întinse și dinozaurul porni la atac…”

Fragmentul pe care tocmai l-ați citit nu face parte dintr-o poveste cu dinozauri sau din vreun joc video sângeros. Realitatea arată mult mai pașnic: stâncile albe sunt niște cubulețe de brânză, iar râul e făcut din felii de castraveți. Norii sunt bucăți de pâine, iar crocodilii, câteva fâșii de ardei kapia. Gheara metalică e, bineînțeles, o nevinovată furculiță.

Iar dinozaurul cel fioros, T-rex-ul atotputernic, nu e nimeni altul decât un băiețel așezat la micul dejun. Face niște mutrișoare războinice atât de adorabile, încât eu (scenaristul, povestitorul și spectatorul acestei povești) mă abțin cu greu să nu râd. În același timp jubilez văzând că da, MĂNÂNCĂ! Și încă singur-singurel! El, fostul bebeluș „mofturos”, actualul copil mai degrabă selectiv. Dar cu care nu avem probleme la masă.

În copilărie i-am văzut pe părinții mei ducând lupte interminabile pentru a-l face pe fratele meu mai mic să mănânce. Îmi amintesc atmosfera tensionată din timpul mesei, nenumăratele îndemnuri, presiuni și tertipuri (ca, de exemplu, ungerea cu miere a unor felii de roșii. Nu încercați asta acasă!)

Așa că am decis că nu o voi lua pe acest drum. Dacă copilul nu vrea un numit aliment, nu voi insista. În schimb, mi-am propus să fac din masă o bucurie.

Nu migălind omuleți de pâine cu ochi de măsline și alte minunății de pe Pinterest, fiindcă îmi lipsesc răbdarea și înclinația pentru așa ceva. În schimb, am pus la punct un sistem rapid și adaptabil la orice avem în frigider, numai bun pentru micul dejun și cină.


Peisajul din farfurie

Acest „peisaj” are câteva elemente cu care jonglez în funcție de ce avem în momentul respectiv. Doar câteva exemple:

-un soare, un cerc tăiat cu cuțitul dintr-un ardei galben sau orice altă legumă galben-portocalie. Soarele perfect: un gălbenuș.
-norișori pufoși de pâine sau albuș de ou
-stânci din brânză, tofu, piept de pui, cartofi
-pietriș de năut, linte, orice fel de boabe
-iarba din salată, castraveți, orice e verde
-flori din bucăți de omletă, sfeclă roșie, boabe de porumb, orice e mic și colorat
-copăcei de broccoli sau conopidă la abur
-crocodili/șerpi/șopârle/bușteni, din orice legumă care se poate tăia într-o formă alungită. Capul, picioarele, ochii – detalii neimportante!
-aproape orice, din aproape orice…

În acest peisaj, puștiul are libertate deplină de acțiune. E fascinat să contribuie atât la crearea, cât și la distrugerea lui. Decidem împreună ce reprezintă fiecare aliment, fiindcă uneori nici eu nu știu de la început. „Oare asta cu ce seamănă?… Am găsit, cu o caracatiță!”

Povestea care transformă totul

Farfuria în sine e doar punctul de pornire. Atracția principală e povestea pe care naratorul o spune în tot acest timp. Să reluăm povestea cu dinozaurul și crocodilii:

„Dinozaurul înhăță cât ai clipi un crocodil care nici nu mai apucă să se apere. Apoi se îndreptă spre o stâncă albă. Oare era destul de puternic ca s-o sfărâme? Da, priviți! (mă adresez eu unui public invizibil), stânca dispăru imediat între dinții lui puternici. Apoi îi veni o idee: ce-ar fi să mănânce un nor pufos? Oare ajunge cu ghearele până la cer? Daaaa, iată-l că apucă un nor și îl mănâncă! Și apoi încă unul! (Povestitorul e impresionat, aproape îngrozit, în timp ce micul dinozatur zâmbește cu încântare). Apoi i se făcu sete și se gândi să bea tot râul! Să vedem, va reuși?…”

Ideea e simplă: povestea nu necesită o imaginație bogată sau un plan prealabil, pentru că ea se țese de la o clipă la alta, după cum alege micuțul mâncarea de pe farfurie. Nu contează că T-rex nu atacă de fapt cu ghearele sau că nu există crocodili roșii. Nu contează că formele și contururile sunt aproximative (fiindcă le facem pe moment, fără să le aranjăm prea mult). Contează doar să ne bucurăm de moment. Întrucât am convenit de la început ce punem în peisaj, nu mai există discuții legate de „nu-mi place”.

În schimb, puștiul vrea să aibă peisaje cât mai colorate și diverse, așa că îl conving să adăugăm în farfurie alimente noi. Dacă gustă, bine, dacă nu gustă, iar bine, nu se supără nimeni, mama dinozaur e și ea flămândă. Important e că alimentele respective sunt acolo și copilul le asociază cu bucuria jocului, și poate că într-o zi le va încerca. (Uneori mă uimește mâncând ceva ce declarase că nu-i place.) Și atitudinea asta relaxată se transmite și la mesele în care nu avem „peisaj în farfurie”, ci mâncare normală, fără povești.

Mănâncă orice? Nu chiar, dar mănâncă echilibrat, din toate grupele piramidei alimentare. E în continuare mai selectiv decât alți copii, dar: stresul legat de mâncare e zero. Și pentru noi, și pentru el. Iar asta cred că e mare lucru.


„Hai, te rog, încă o lingură: una pentru mama, alta pentru tata…”

Fraza de mai sus mi se pare una din cele mai triste strategii de parenting pe care le-am auzit. Adică eu, copilul, trăiesc pentru mama si tata? Eu ca persoană nu contez? Nu e important ce mesaje îmi transmite corpul meu, nu e important să mă bucur de mâncare, ci e important doar să fac altora pe plac? Eu unde sunt în ecuația asta?

Îmi doresc să nu mai existe copii obligați să mănânce, copii pentru care ora mesei devine un chin, și nu plăcere. Până la urmă, mâncatul este un moment de „comuniune” cu lumea din jur (care îți asigură supraviețuirea), este o ocazie de a-ți aminti că ești o parte a unui întreg și nu poți trăi rupt de el. E bucuria experienței că trăiești într-o lume incredibil de diversă, cu atâtea culori, arome, gusturi și texturi…

Dar nu, noi facem din masa copiilor „un capăt de țară”. Obligăm copilul să mănânce de parcă acel corp micuț nu i-ar aparține lui, ci nouă. Insistăm să golească farfuria de parcă acea farfurie ar fi ultima din univers, ultimele fărâme de hrană cu greu adunate, și fără ea va muri de foame și nu va „crește mare și puternic”. Nu e de mirare că copilul simte toată această presiune și reacționează automat prin refuz. Și atunci, în disperare de cauză, părinții apelează la telefon și tabletă pentru a-l face pe copil să mănânce totuși ceva. Și așa intră apoi într-un cerc vicios pe care apoi cu greu îl pot rupe.


Nevoia de autonomie trebuie și ea hrăni

Revenind la peisajul din farfurie, am observat că acest joc nu hrănește doar corpul, ci și, vorbind la figurat, nevoia psihologică a copilului de a avea control asupra lucrurilor. Faptul că poate alege cum și în ce ordine mănâncă îi dă un sentiment de libertate în mica lui lume imaginară. Și apoi, pentru că jocul i-a împlinit această nevoie, pleacă de la masă mai dispus ca în lumea reală să-i facă mamei pe plac; să se îmbrace, să se spele pe dinți și așa mai departe.

De fapt, „libertatea” lui e iluzorie, pentru că tot părintele e cel care a decis acest meniu sănătos, cu vitamine, minerale, fibre și tot restul. Dar fără să i-l impună direct, cu mesajul „mănâncă fiindcă așa trebuie”. Ci pe o cale mai subtilă și mai frumoasă. „Mănâncă, pentru că vrei, pentru că e o bucurie; pentru că îți ofer structură și fantezie, îți dau atenția mea neîmpărțită și dragostea mea. Iar tu le primești și crești și din această hrană nevăzută…”

Iată-mă poetizând pe marginea unui pseudo-sistem la care am ajuns dintr-o joacă, dar care pe noi ne-a ajutat mult. Efectiv, e ceva ce merită încercat. Adaptați-l la copiii voștri, care poate că nu sunt pasionați de dinozauri. Încercați și spuneți-mi cum a fost.

limite, soluții prin joc, trei ani

Părinți contra ecrane: ceva mai bun, ceva real


Cu toții știm că ecranele nu sunt bune pentru copii. Cu toții simțim pe pielea noastră ce înseamnă dependența de ecrane și cât de greu scapi de ea.

Chiar dacă pediatrii recomandă ca după vârsta de 2 ani durata de expunere la ecrane să fie de maxim o oră pe zi, mie personal mi se pare totuși prea mult. În familia noastră ne-am propus să stăm cât mai aproape posibil de… zero. Fără televizor (fiindcă nu avem în casă), fără jocuri pe telefon, fără desene. Până pe la 2 ani, Victor nu a avut niciun fel de treabă cu ecranele. Acum că s-a făcut „băiat mare, de grădiniță”, am pus la punct un sistem de la care ne abatem foarte rar. În timpul săptămânii se uită uneori la un singur cântecel în engleză, ca parte a lecțiilor pe care le fac cu el acasă. Iar în zilele de weekend, are dreptul la trei (nu mai mult de trei) filmulețe de maxim 3-4 minute fiecare, despre orice vrea. El își alege despre ce să fie, iar noi alegem de pe Youtube trei filmulețe pe care le considerăm potrivite – destul de scurte, fără mișcări prea rapide, educative, preferabil în engleză.

Am stabilit că poate să privească fiecare filmuleț de două ori, ca să aibă timp să observe detaliile și să nu rămână cu frustrarea că totul s-a terminat prea repede. Așa, are și libertatea de a alege să vadă lucruri care-l interesează, dar învață și să accepte că timpul la ecrane e limitat și trebuie să aibă grijă cum îl „cheltuie”.

Și totuși… uneori nu e destul.

Acum câteva săptămâni citeam împreună o carte despre animale și la un moment dat am citit despre râsul hienelor. Bineînțeles că a fost foarte intrigat. Oare cum râd hienele? Hai să le auzim, i-am propus fără să mă gândesc prea mult (azi nu aș mai spune asta, nu aș lua niciodată inițiativa de a deschide Youtube-ul dacă nu e nevoie). Și am găsit un filmuleț de două minute, în care două hiene de la zoo „râdeau” de mama focului și se fugăreau una pe alta.

Problema a fost că după aceea el a mai cerut unul. Și încă unul. Și, bineînțeles, s-a supărat când a fost refuzat. Plâns, implorări… Cartea nu îl mai interesa. Sesiunea noastră de lectură se dusese pe apa sâmbetei…

Și atunci, în timp ce căutam frenetic în minte o soluție, mi-a picat fisa. Ce-ar fi să ne jucăm chiar noi de-a hienele?

Să mutăm distracția din online în offline!

„Ce zici, Vic, vrei să fim noi două hiene care râd și se aleargă?”
„Daaaaa! Hai să fim hiene!” Entuziasmul lui era de-a dreptul contagios.

Și a început nebunia și ne-am distrat maxim râzând ca hienele, alergând și rostogolindu-ne peste tot. Și a uitat complet de telefon.

Altă dată era chitit să vadă filmulețe cu fulgere (un asemenea filmuleț fusese folosit drept soluție de urgență, când rămăsese doar cu tatăl lui care lucra de acasă și avea o ședință importantă). I-am arătat imagini în loc de filmulețe. Am vorbit despre fulgere, despre cum se formează, ce este un paratraznet și altele asemenea. Dar după un timp nu a mai fost destul, într-un moment de frustrare a cerut iarăși filmulețe cu fulgere.

Aveam proaspătă în minte întâmplarea cu hienele, așa că am încercat să găsesc o soluție asemănătoare. Nu ne puteam juca propriu-zis de-a fulgerele (deși, dacă am fi avut la la îndemână niște beteală aurie, am fi putut încerca un joc de-a Jupiter!). Dar întrebarea era aceeași: cum mut subiectul în lumea reală într-un mod distractiv pentru el? Cui pe cui se scoate. Trebuie doar să leg fulgerele de o „pasiune” mai puternică decât interesul pentru telefon.

Ce îi place să facă?

Nu a trebuit să mă gândesc prea mult. Băiețelul meu adoră să picteze.

„Am o idee, Vic! Hai să scoatem o coală mare și să pictăm amândoi fulgere strălucitoare pe cerul întunecat!”

Și de data asta ideea a fost un succes, iar telefonul a fost dat uitării. Puteți admira chiar aici „capodopera” noastră:

by Vic & mami

E mai ușor să previi decât să vindeci. E mai ușor să redirecționezi interesul unui copil de trei ani decât să te lupți cu unul de opt-nouă ani, deja dependent de telefon. Dacă facem din ecrane fructul oprit, ele vor deveni cu atât mai atrăgătoare pentru copii. De asta nu ajunge doar să stabilim sisteme, reguli și interdicții. Trebuie să oferim altceva în loc. Da, e interesant să te uiți la hiene pe Youtube, dar e mult mai interesant să te joci cu mama sau cu tata. E interesant să te uiți la fulgerele de pe ecran, dar e și mai interesant să le pictezi. Așa cum poți tu, cu cele două mâini ale tale, cu corpul tău viu mișcându-se într-o lume reală.

Nu știu cum va fi mai târziu, dar pentru un copil de trei ani, principiul funcționează. Acum, când părinții sunt încă partenerii de joacă preferați, când copilul pune atât preț pe mama lui încât plânge dacă nu o vede dimineața la trezire. (Când se va mai întâmpla asta?…) Acum e momentul să îi învățăm că bucuria nu vine din exterior, de la gadgeturi și ecrane. Ci din interiorul nostru, din pasiunile pe care ni le cultivăm, din relații și din timpul petrecut împreună.

gestionarea emoțiilor

Când sinceritatea e cea mai bună strategie

E seară și tocmai am venit obosită de la muncă. Copilul mă întâmpină vesel. El nu știe cât de tare mă dor picioarele sau cât de grea a fost azi ora cu grupa de preșcolari. El știe doar că a venit mama acasă. De când a început grădinița, petrecem împreună doar trei ore după amiaza, plus serile. Mi se pare atât de puțin…

Îl îmbrățișez, ne bucurăm, toate bune și frumoase. Până când îl aud:

„Hai să facem amândoi o prăjitură!”

Să fac o prăjitură e ultimul lucru pe care l-aș vrea în clipa asta. Nu sunt una din acele gospodine norocoase pe care gătitul le relaxează. Dar îmi aduc aminte că am decis să fac din timpul cu copilul o prioritate. Și ceva din vocea lui mă convinge. Dacă asta înseamnă pentru el „timp de calitate”… fie! Pot să fac asta? Nu ca să „mă sacrific” pentru copil, ci ca o alegere a mea? Da, pot și vreau! Să facem prăjitură, deci!

Uitate pe o etajeră, câteva pere cam prea coapte parcă mă imploră să lupt contra risipei alimentare. Simțindu-mă virtuoasă, caut o rețetă simplă de de prăjitură cu pere și mă pun pe treabă. Micul cofetar stă cocoțat pe un scaun lângă mine și mă „ajută”: împrăștie făina pe lângă castron, vine cu idei originale precum „hai să mai punem un ou”… Nu știu cum fac mamele care se distrează gătind împreună cu copiii lor, că mie acum nu prea îmi iese. Parcă aș naviga printre obstacole – să fiu atentă și la cantități, și la manevre, și la copil. Faptul că mi-a ieșit compoziția prea groasă nu mă ajută deloc. Sigur am pus prea multă făină! Of, și eu care credeam că e o rețetă simplă… Simt cum mă enervez. Încerc să rămân calmă și să nu explodez, dar picioarele obosite îmi pulsează dureros. N-aș vrea nimic mai mult în clipa asta decât să mă întind pe canapea. Adaug niște lapte și amestec cu furie în castron. Așa-mi trebuie dacă mă iau după copil!

„Dar de ce te superi? Că eu nu m-am supărat!”, aud deodată vocea lui liniștită.

Mi-a simțit enervarea din mișcări, fără să zic niciun cuvânt. Are niște senzori incredibil de fini.

De ce? Nu din cauza ta, micuțul meu. Ci pentru că în seara asta mi-a trebuit o tonă de răbdare pentru un elev hiperactiv și am ieșit de la oră stoarsă ca un burete. Pentru că valul cinci, pentru că oboseala, pentru că viața.

Nu mai am putere să mă gândesc la vreo strategie sau la cum să ambalez mai frumos răspunsul, așa că recunosc simplu, cu sinceritate: „Sunt obosită, iubitul meu mic, și îmi e greu să am răbdare… Pur și simplu îmi e greu.” 

Ce face el în secunda doi mă amuțește. Fără o vorbă, așa cum stă cocoțat lângă mine pe scaun, își aruncă brațele mici în jurul meu și mă îmbrățișează.

Ca prin farmec mi se evaporă toată enervarea și în urma ei rămâne un fel de liniște aurie, rotundă ca o pară coaptă, fără vorbe, fără gânduri, doar iubire și acceptare. Din camera vecină se aude muzica. Parcă abia acum îmi dau seama cât de frumos e la noi în bucătărie!

Zâmbesc cu nasul în părul lui ciufulit, mângâindu-l peste bluza mânjită de făină.

Ce bine e să spui exact ce simți și să te îmbrățișeze cineva atunci când ți-e greu! Să te accepte imediat, exact așa cum ești!

Ce bine ar fi dacă aș ține minte să fac și eu asta pentru tine! Când ești supărat, când ești nervos și greu de iubit, să îți arăt că te iubesc și te accept exact așa cum ești în acea clipă!

Uneori sinceritatea e cea mai bună strategie. E cel mai deștept lucru să îi arătăm unui copil ce înseamnă să comunici cu adevărat. Și da, pot păși pe această linie fină: să fiu autentică fără să mă văicăresc în fața copilului, sau să îmi vărs nervii pe el. Dar nici să nu îmi pun mereu masca de stoic, afișând o veselie falsă atunci când simt că explodez. Pentru că oricum copilul va simți lipsa mea de autenticitate. Aș vrea ca el să mă vadă așa cum sunt chiar și atunci când nu mai am resurse, să mă vadă respirând adânc, depășind greul, găsind puterea de a merge mai departe.

Prăjitura a crescut frumos și în seara asta parcă a ieșit mai gustoasă ca oricând…

play in English

Vânătoarea de culori (Play In English)

Vârsta: de la 3 ani
Materiale necesare: creioane colorate, mult entuziasm

Vocabular: culorile, Where can you see…?

Un alt joc foarte simplu și care nu are nevoie de nicio pregătire este Vânătoarea de culori. Dincolo de partea „didactică”, e o activitate foarte bună de exersare a atenției și puterii de concentrare. Poate fi de ajutor și în situațiile în care copilul are nevoie să se miște ca să-și consume energia.

Ridicăm în aer un creion colorat, roșu, de exemplu. „Red! Where can you see red?”

Participanții se uită în jur, încercând să observe cât mai multe obiecte roșii. Pe măsură ce le observă, atât părintele, cât și copilul aleargă să le atingă, spunând de fiecare dată: red! Dacă apare și competiția între părinte și copil, cu atât mai bine. Putem eventual completa: red carpet! red book!, chiar dacă copiii nu știu cuvintele respective. Nu insistăm să le repete și ei. Singura regulă e să spună de fiecare dată culoarea.

Continuăm până când toate petele de roșu din jur sunt atinse, apoi ridicăm un alt creion, întrebăm despre altă culoare.

Secretul succesului acestui joc este că oferă o satisfacție profundă, venită din concentrarea intensă asupra mediului înconjurător. Jucătorii sunt 100% prezenți, implicați și în mișcare. Au un scop clar și o recompensă imediată. Copiii sunt instinctiv atrași de acet gen de activități. Le place să „vâneze” culori, iar limba străină e pur și si simplu în peisaj, o regulă a jocului pe care o acceptă ca pe oricare alta. Uită că învață și atunci învață cel mai bine.

Enjoy!

copilul merită respect, limite, trei ani

Colierul și mini-lecția de fizică

Câteodată, în interacțiunile cu copilul meu, se întâmplă lucruri care mi se par mici miracole. Transformarea rapidă a conflictului în cooperare, fără țipete și pedepse, e unul dintre ele.

Abia venisem de la muncă și puștiul m-a întâmpinat vesel. Avea în mână un șirag lung de mărgele pe care-l balansa încoace și încolo. Ne-am pupat, ne-am bucurat, în timp ce el legăna șiragul din ce în ce mai aproape de mine.

Mai întâi ușor, apoi cu forță. Până a ajuns să mă plesnească pur și simplu.

„Să știi că doare, Victor. Nu e bun pentru joacă, mărgelele sunt prea tari.”

Degeaba. Urmează o nouă plesnitură. Ajunge! îmi spun. Dacă nu înțelege de vorbă bună, urmează acțiunea. Așa făceam când era mai mic: îi luam pur și simplu din mână jucăria cu care lovea. Deci, foarte calmă, îi smulg șiragul dintre degetele încleștate și îl pun sus pe raft, unde un băiețel de trei ani nu poate ajunge.

Doar că ceva nu mi se pare în regulă. În plânsul lui aud revoltă și durerea de a fi nedreptățit. Mă pun o clipă în locul lui și prin minte îmi fulgeră două gânduri: Ce ție nu-ți place altuia nu-i face și Copilul e o persoană care merită respect.

Ce înseamnă să-l respect? Printre altele, înseamnă să-l tratez ca pe o ființă umană, nu ca pe o mică sursă de belele. Și să mă raportez la cine este el în prezent, nu cine aș vrea eu să fie sau cine era în urmă cu un an. Realizez brusc că el nu mai e copilul foarte mic de altădată. Acum e capabil să stea patru ore la grădiniță și să coopereze cu educatoarele, să se joace cu colegii; a devenit mult mai independent. Sunt mândră de el când doamnele îmi spun în fiecare zi ce frumos s-a purtat. Dar când încearcă să-și afirme independența și acasă, eu îl tratez tot ca pe copilul mic de altădată… Îmi dau seama că nu e corect. Iau colierul de pe raft.

Dacă n-a înțeles „de vorbă bună”, poate asta nu înseamnă că e incapabil să înțeleagă. Ci poate că vorba mea nu a fost, de fapt, bună. N-a fost „ce trebuie”. Hai să încerc altfel. O să-i vorbesc ca unei persoane inteligente.

Mă apropii de băiețelul care plânge pe patul lui.

„Uite, Vic. Uite colierul. Vezi ce tari sunt mărgelele astea? Dacă te ating încet cu ele, te doare?

„Nu.”

„Deci mărgelele nu sunt dureroase. Dar dacă le dau viteză, crezi că o să doară? Vrei să încerci cum se simte colierul când lovește cu viteză?”

„Nu vreau.”

„Bine, atunci nu lovesc în tine, lovesc salteaua. Vezi ce tare se aude? Crezi că dacă salteaua ar simți, ar durea-o?”

„Cred că da!”

„Tu, dacă atingi încet ușa cu capul, simți durere? (Nu). Dar dacă ușa vine peste tine cu viteză? (Da). Hai să încercăm cu o pernă, doare? (Nu!) Care e diferența dintre ușă și pernă? (Ușa e tare, perna e moale). Uau, Vic, cred că tocmai am descoperit amândoi ceva! Dacă lucrurile tari vin peste tine cu viteză, atunci simți durere! Dar fără viteză nu te dor deloc! Ce interesant! Nu-i așa că nu știai asta?”

Suntem amândoi entuziasmați. El a uitat de plâns și deschide ochii mari, în timp ce-mi răspunde cu o mirare comică: „Nu știam asta!” Iar eu sunt copilărește încântată fiindcă, deși filoloagă certată cu științele exacte, îmi amintesc totuși niște noțiuni de fizică de prin liceu. E ca și cum acest scurt moment „științific” ne-a scos din lupta noastră măruntă pentru putere. Pentru că micuțul a simțit gustul unei alte puteri: aceea de a gândi și de a înțelege. Și am simțit amândoi că dincolo de noi se întinde o lume mare și fascinantă.

Colierul zace uitat pe podea, băiețelul se joacă acum cu mașinuțele. Nici nu se mai gândește să mă lovească. I l-am dat, dar nu-l mai vrea. Se simțea mare și puternic când lovea; acum se simte mare și puternic pentru că i-am dat atenție și i-am vorbit cu respect, ca unei persoane inteligente, nu ca unui cățeluș dresat care trebuie să execute comenzi. El descoperise pe cont propriu că e interesant să lovești pe altcineva cu colierul și nu era gata să se despartă de această descoperire. În orice caz, nu de dragul unui principiu moral care înseamnă deocamdată foarte puțin pentru el („Nu e bine să îi lovești pe alții”). Dar când i-am oferit altceva în schimb, când i-am oferit „hrană pentru creier” livrată cu atenție și respect, a fost gata să dea drumul descoperirii lui. La un moment dat îi voi reaminti că nu e o idee bună să lovești oamenii cu coliere, și sunt șanse mari să țină minte…

copilul merită respect, limite, trei ani

Ține minte trei cuvinte: „tu spui că…”

Când băiețelul îmi cerea insistent încă un peștișor gumat, iar eu nu voiam ca el să depășească doza zilnică, a trebuit să-i spun nu… dar cum am făcut ca el să accepte nu-ul meu?

Era seară și strângeam prin bucătărie, micuțul își făcea și el de lucru pe lângă mine când deodată îl aud: „Mami, mai vreau un peștișor!”. Vorbea de peștișorii „lui” gumați cu ulei de pește și vitamina D, cu gust de fructe. Ia câte doi zilnic, și nu știu prin ce minune a ajuns să-i considere o delicatesă de soi.

„Ai luat doi deja, pe cutie scrie să nu iei mai mulți!”

„Dar eu vreaaau! Vreau să simt gustul! Te rooog!”

La început mi-am spus că n-ar fi mare lucru dacă aș face o excepție. Apoi m-am gândit că e o ocazie bună să exersăm respectarea regulilor, așa că i-am explicat că suplimentele nu sunt alimente și e bine să facem cum scrie pe cutie. Asta nu l-a convins. Nici măcar efectul laxativ menționat în prospect nu l-a impresionat.

„Vreau să simt gustul! Îmi place mult! Te roooog!”

Habar n-aveam ce să fac. În lipsă de alte idei, am repetat pur și simplu vorbele lui, așa cum se recomandă în etapa de „oglindire” din dialogul Imago. „Tu spui că vrei să simți gustul, fiindcă îți place mult.”

Sunt sigură că dacă nu făceam asta, dacă nu repetam cuvânt cu cuvânt ce a spus el, nu-mi venea ideea salvatoare. Pentru că exact după ce am repetat, mi s-a aprins beculețul.

„Am o idee! Spui că vrei să simți gustul. Ce-ar fi să desfacem folia, să ții un pic peștișorul în gură ca să simți gustul, și-apoi să îl punem la loc?”

Spre uimirea mea, a fost entuziasmat. „Da! Hai să desfacem folia!”

„Dar promiți că apoi îl scoți imediat din gură?”
„Promit!”

Și asta a fost tot. El a simțit gustul mult dorit, apoi a scos imediat peștișorul din gură, fără să protesteze câtuși de puțin.
Iar eu, după ce am savurat mica mea victorie (simțindu-mă pentru o clipă la fel de șmecheră ca Porția lui Shakespeare când a recurs la celebra ei strategie pentru a-i veni de hac lui Shylock), am rămas pe gânduri. Nu îl auzisem cu adevărat până când nu am repetat cuvintele lui, până când nu m-am concentrat sincer asupra dorinței lui. Mintea mea fusese prea ocupată să ruleze tot felul de alte gânduri: oh, nu, iar cere chestii nerezonabile. Iar se încăpățânează. Cu cine-o fi semănând… Iarăși țipă și ne aud vecinii. Ce mă fac? Ce copil imposibil… Când am repetat spusele lui, asta m-a făcut să-mi încetez brusc văicăreala internă. Am devenit conectați, egali ca importanță. I-am luat dorința în serios ca pe unei persoane care merită respect, nu a unui copil mic și râzgâiat care trebuie „pus la locul lui”. Și atunci totul s-a schimbat ca prin farmec.

Mi-am promis să nu uit cele trei etape ale dialogului Imago (oglindire, validare, empatie) și să le aplic nu doar în discuțiile cu soțul meu, ci și în conflictele cu copilul. Dacă de data asta a fost de ajuns doar prima etapă ca să rezolv problema, cine știe ce minuni pot face toate trei?

View More